Gând ultim de toamnă

Și poate mă întrebați pe mine

De ce cad frunzele și stelele,

De ce de mâine bate iarna-n sufletele noastre,

Și poate mă-ntrebați stupid

De ce strigă totul în templele minții și

În jurul sufletelor noastre.

Vine iarna, lacrimile

Se fac de acum fulgi de nea

Și o să ne înghețe obrazul

Și mi-e frică să nu cumva

Să-mi crească un om de zăpadă pe tâmple.

Mi-ar ajunge o bucată de lună

Nu vreau tot cerul, n-am

Ce să fac cu el întreg,

Îmi trebuie doar un colț pe care

Să-l strâng în brațe când

Mi-e frică de noapte și n-am jucăriile-aproape.

Lorelei.

Noiembrie, îmi pare atât de rău! Pleci, și parcă anul ăsta nici nu te-am cunoscut...

Un colț aici:

regăsire!...

ne găseam tot mai des

când ne dădeam seama

privind prin ceruri

dințate

că, deși ne desprinsesem

mâinile altădată împreunate

rămâneam agățate

în degetul mic

și cu buzele trăgând tare

de cer

ne-am regăsit, suflețel!

ne-am regăsit cu aripi

cu tot

cu zâmbete tatuate

pe obraji,

soare în suflet,

și amintiri care ne prind din urmă

de buzunarele pantalonilor

mi-a fost dor

să te îmbrățișez divin

în stele și ploi torențiale

să vedem ”cele mai miracole”

din noi

și să regăsim

gustul de a mai fi iarăși copii

imaturi

într-o bancă plină de adolescenți

noi suntem singurii îngeri

care trăim

restul

vor să fie

chiar dacă încă n-au înțeles

cum se desenează

o aripă

și cum se zboară

Lorelei.

așa arătam când, într-o vară de dor, desenam pe cer cu buzele stele mușcate și învățasem zborul

mai știi?

Desen 22.

cândva

visam să ne naștem iarna

ca niște îngeri,

și ne puneam pe gene

câteva secunde de ger,

câteva secunde de singurătate,

pene de zăpadă,

și cu cizmele

în picioare

începeam să zburăm așteptând

să apărem sub cer

cu zâmbetul vânăt, înfrigurat.

învățasem

să ne naștem, deci,

iarnă de iarnă,

pe o zăpadă impecabilă
și albă, cu ochii noștri negri,

cu părul mirosind mai de grabă

a soare, decât a frig

cu mânuși în mâini

după ce lăsam în urmă

toamne reci

cocori zburând,

suflete țipând.

o să ne naștem

și iarna asta

visând la zboruri albe

cu cizme în picioare,

scriind poeme,

foarte reci de altfel.

hai să ne înstrăinăm de lume

te rog, să facem îngeri

de zăpadă liniștiți

la lumina felinarelor

gustând câte puțin din

albul zăpezii.

Lorelei.

Maybe

Poate că pentru mine înseamnă ceva faptul că neașteptat nu mai simt soarele pe umerii cândva înroșiți de soare în niște ore aiurea...și poate că aici o să pot să îmi acopăr, sub umbra unui perete muult prea colorat și plin de amintiri, aripile rotunjite de atâta iubire.

Poate înseamnă ceva că nu mai am în stânga mea aceleași suflete...și am lăsat iarăși o altă odăiță goală, o odăiță dintr-o bancă pe cât de stupidă, pe atât de dragă...și m-am mutat iarăși, căutându-mi locul...și acum, o să încep să scrijelesc poeme pe alt loc, mult prea ciudat.

Poate înseamnă ceva că te iubesc nerostit și te privesc zâmbind într-un colț de suflet.

Lorelei.

Și poate că mai înseamnă ceva faptul că îmi doresc să vină mai repede decembrie.

Sunt atât de proastă...

Proastă fiindcă las prima toamnă a sufletului meu să plece fără măcar să fi strâns odată un chip mânjit de iubire în brațe. Noiembrie o să mă lase.

Mi-a fost dor de tine.

Update: și m-am trezit în dimineața asta călcând nebunește cu pași greoi pe dimineața care mă îmbrățișa mult mai rece...și când am ajuns la fereastră, cu siguranță a însemnat ceva că a nins pentru prima dată...

Noiembrie? Unde ești? Mi-e frică!...

:)

Mă voi rezema de semicercul cerului, ținându-mă cu un deget de stele, și o să-ți caut negrul în albul lunii, parfumul pe care mi l-ai amprentat azi după îmbrățișare, ridicarea aceea de sprânceană, atât de dragă, zâmbetul atât de pur, privirea aia perfectă...

O să-ți caut printre amintiri necuvintele cu care mă îmbrățișai uneori, copilăria pe care mi-o aduceai cu un simplu ”ce-ai?...”, și toate drumurile care, la un moment dat, îmi deveneau întrebări nerostite, pe care le descurcam ca pe un ghem de iluzii...O să-ți caut sufletul și o să-l pun din nou aproape, în piept, cu o mișcare de mână, în inimă, și o să-mi picur peste noaptea ta o picătură din sufletul meu...și o să te iubesc...și o să îți șoptesc la ureche despre ploile care m-au făcut să te iubesc.

Lorelei.

Cuiva.

Desen 21.

Și când am luat infinitul în palme

Mi-a fost frică să nu îl scap cumva pe gresie

Și să îl sparg

Cum a spart Eva infinitul mușcând din măr.

Mi-a fost frică, Adamul meu,

Că o să vii să-mi ceri eternul

Să cunoști plăcerea de a avea Întregul între degete.

Mă mușcase șarpele iubirii de picior

Și îmi sângera cu șoaptele tale,

Și, ca să nu îți dau Totul din mâinile mele,

Pentru că începuseră să-mi tremure de otravă,

Am mușcat din el și-am înghițit.

Am înghițit infinitul cu o mușcătură dureroasă.

Nu-mi amintesc dacă am murit apoi,

Sau dacă m-am trezit...

Îmi amintesc doar cum mi-ai spus

Că nimeni nu poate să țină

Infinitul în palme

Fără să moară.

Lorelei.

Veșnicia nu te primește dacă nu mori întâi, și nu te dezbraci de iadul cu care te acoperi.

Și când intrii acolo, fii sigur că nu ai cum să ieși.

Desen 20.

Doar când plouă pot să ne crească aripi,

Îmi spuneai,

Doar când plouă poți să îți dai seama

Ce e aceea, de fapt, fericirea.

O să îți cumpăr universul

Cu o mie de lei

Ca să găsești fericirea în formă de plasmă...

Uite-te în sus și imaginează-ți că acolo e imperiul tău.

Dar nu văd nimic,

Ți-am spus,

Plouă și mă dor ochii de atâta umbră.

Nu-i nimic, mă linișteai în șoaptă,

Nu-i nimic,

Poți să închizi ochii.

Imaginează-ți că vezi plasma ca pe o carte deschisă,

Și poți să citești în stele

Cum arată îngerii în fapt

Și cum coboară fericirea de sus.

Nu văd nimic,

Nu pot să văd nimic...

Închide ochii, mi-ai spus

Punându-mi mâinile pe gene,

Închide-i, și o să simți cum ploaia

Îți face aripi.

Universul e al tău, îți amintești,

Ți l-am cumpărat.

Acum taci și privește cerul pătrat

În picăturile atât de rotunde de ploaie.

Și-am stat așa ore întregi

Încercând să descifrez ce scrie acolo sus

Și când am deschis ochii

Nu aveam nici aripi, iar tu nu mai erai aici.

Ploua...

Și-am închis din nou ochii...

Lorelei.

My vintage crib of sweetest things.

(iubirea),(visele)

Ca şi cum aş pune

Iubirea în paranteză

Şi m-aş aşeza înstrăinată

Pe un colţ de mare

Cu picioarele goale,

Cu ochii închişi în palme

Să nu mai vadă,

Cu inima legată cu aţă

Să nu mai plângă

Aşteptând în tăcere

Vreun fluture rătăcit

Între suspine înstelate.

Ca şi cum aş pune

Visele în paranteză

Şi aş bate cu genele de cer

Să-mi deschidă Dumnezeu

Uşa, hotarul nestatornic

Şi să-mi atingă lumina
Încet vârful unghiei,

Irisul ochiului, sufletul,

Şi să se coboare vreun zeu

Pe pământ şi să-mi pună

Pe tâmple nori grei

Aşteptând nu ştiu ce miracole.

Lorelei.

Şi o să-ţi agăţ sufletul în cuier şi o să te sărut până o să mi te ia toamna de pe holul luminat de lumânări, şi o să îţi pun munţii lângă umerii tăi, să te sprijini cu tâmpla de cer...

Suflet strâmb

Ascult noaptea muzică în surdină

După ce se termină ora poveștilor pentru copii

Și încep să scriu de mână ceea ce

În suflet nu mai poate intra

Și dau din aripi, fără să îmi fie teamă,

Căci doar ploaia poate să îmi vadă

Prin geamurile cu lumini

Care așteaptă să fie stinse

Trupul ascuțit, sufletul strâmb,

Și miile de amintiri pe care le pun pe hârtie

Ca pe niște vise răsucite.

Lorelei.

”Mie-mi plouă zborul cu pene...”

Dor.Copilărie.Dor.

Ne era dor să ne adunăm de pe drumurile pe care uitaserăm copilăria, să prindem ulițele atât de pline de amintiri de mână și să sărim din adolescența prea curând venită direct în copilăria cea fără de sfârșit, ca un pas de șotron, să privim în gol cum noaptea lucesc stelele, fără să vedem în spatele lor aceeași lume, fără să schimbăm păpușile cu păr blond pe pachete de țigări...ne era dor să privim ca niște orbi în spatele feței de copil un suflet ca o floare de cireș, să ghicim sub haine umerii rotunzi, puțin arși de soare în zilele toride, sub care ne-am fi putut prinde aripi...”Făt-Frumosul așteptat de noi murise de astă toamnă, cu mărăcinii, cu iarba, cu jocurile, cu Ciuf-Ciufulici și copilăria...”(Maidanul cu dragoste)

Nici măcar îngerii nu pot aduce înapoi dorul de fugă în locuri și livezi prin care altădată alergau suflete puerile, dorul de fugit în soare cu părul lung, alergând și el pe vânt în urma noastră, ochii atât de goi și înstrăinați de lume, pe care puteam citi doar copilăria, zâmbetele largi, doar zâmbetele...

Și păpușile? Păpușile le-am uitat, ca pe poveștile pe care alteori le strângeam la piept...

Lorelei.

Baloane de săpun, zâmbete, flori în minte și-n inimă. Toamnă afară, primăvară în suflet...

W.

(w)

Și dacă te-aș cunoaște, probabil nu mi-ai mai părea la fel de străin ca un suflet naiv care aleargă nebunește pe străzi după o fericire și o copilărie aruncate ca pe niște țigări neterminate... Și dacă te-aș cunoaște, te-aș strânge gol în brațe, fără să aud în inimă clopoței sunând și râsete de copii, și aș privi în sus, în suflet, în gând, și te-aș culege din nu știu ce lumi aiurea. Apoi aș șterge imaginea îmbrățișării printr-o strângere de ochi, printr-o lacrimă, printr-un suspin și o cutie de bomboane cu mentă...

Mi-ai fi mai străin decât un zbor nesigur, nedeterminat, mai străin decât îmi e toamna în momentele de furtună, mult prea străin ca să te mai găsesc în niște note muzicale ale unei melodii franțuzești...mi-ar fi greu să te găsesc în niște priviri sincere, de vreme ce ai aruncat demult gustul inevitabil al copilăriei de mult apuse.

Te cunosc, și totuși, mi-ești mult prea străin ca să-ți spun cine ești. E prea devreme să te arunc din inimă, e prea târziu să te găsesc într-o lumină nestatornică de la un capăt de lume.

Capătul meu, de data asta.

Dragul meu, tu...

Lorelei.

Și dacă am vrut să te scot dintr-o carte de povești...

M-am făcut zâmbet.(w).

Z.

(z)cer,(z)stele,(z)lună,(z)prietenie.

Erau dimineți în care încăperea din suflet

Se umplea de amfore cu flori și zâmbete colorate pastelat

Și mirosea a frezii atât de parfumate.

Erau dimineți în care îngerii plecau în fugă

Uitându-și aripile lângă ceașca de ceai

Și soarele intra fără să mai bată la ușă în dormitorul minții.

Erau dimineți în care, negăsindu-și liniștea,

Își făceau loc în inimă frunze uscate, amintiri și frânturi imaginare,

Colțuri ușoare de cer și nenumărate căi spre fericire.

Erau dimineți...dimineți de toamnă, dimineți în suflet.

Lorelei.

Pentru că sunt și eu, după îndelungi căutări între colțuri de eternitate, pe calea spre fericire.

Pentru că râd mult și e prea simplu ca oamenii complicați să înțeleagă ce înseamnă zâmbetul.

Zâmbesc, zbor, (z)iubesc, (z)am aripi.

(dez)Amăgire

Nu m-au dezamăgit niciodată diminețile de toamnă,

Diminețile în care,

Din absurd, lumini opalescente

Tipice seninătăților
Se lovesc de iarba întristată pueril,

Diminețile în care cerul

Pare că atinge sârmele de telegraf

(Goale de vrăbii),

Diminețile în care sufletul meu

Se regăsește în lumi convalescente
Care miros, imperfect, a trandafir uscat.

Nu m-au dezamăgit niciodată ploile

Care îmi pun pe fiecare fir de păr

Coroane de flori ude,

Nu m-au dezamăgit nopțile înstelate,

Sau razele de soare,

Zâmbetele și privirile de mătase,

Cireșele abia coapte, mușcate de soare, sângerânde,

Zilele de iarnă în care ninge naiv...

Nu m-a dezamăgit viața în sine,

Atât cât m-a dezamăgit sufletul tău,

Cu tot infernul prea lumesc

De care dai dovadă.

Lorelei.

Întâmplare

M-am urcat pe stânci

atingându-mă de tăcerile de ceață

din templul sufletului meu,

ca să ajung mai aproape

să văd mai bine

cum dorm îngerii la ora 4 p.m.

Mirosea a aripă dospită de soare,

probabil vreun înger căzuse

de pe cerul lui,

și, Doamne, mă simțeam atât de aproape

de privirile angelice

încât mi-era teamă să nu mă vadă

careva

și mă ascundeam după retină

cu mâinile la ochi

să nu cumva, vreun înger,

stând cuminte și privind de la balcon

să mă vadă

strâpungând lumina

cu întunericul meu.

Lorelei.

”Strigam de acolo, din pragul dintre viață și moarte, spre depărtări și înălțimi, puternic, cu palmele la gură și ochii crânceni:

-Unde e Dumnezeu? Îl caut pe Dumnezeu...”(Maidanul cu dragoste- G.M.Zamfirescu)

Mi-era dor să îţi aduc, din necuprinsuri, mâna în palma mea, şi să îţi aşez cu blândeţe privirea pe căpruii mei... Mi-era dor să te culeg din nu mai ştiu ce poveşti, să te adun momente în şir şi să stăm de vorbă cu necuvinte, cu priviri, cu şoapte zâmbind...
Mi-era dor să îmi ridic sufletul, să mi-l priveşti prin pupilă cum încearcă să iasă...

Afară cad frunzele, cad amintirile înnodate cu zâmbete, cad cerurile, lumile...Noi iubim..

Dar toamna?...

I'm so happy, just like a sunny morning of autumn.

Pe cuvânt că am aripi.

Lorelei.

Cocon.

Mă ascundeam sub frunzele căzute plângând,

Sub ropote de toamnă nedeterminate,

Și ascultam cum cad secundele și se lovesc scrâșnind

Însuși ele de timp și de a lumii imoralitate.

Mă ascundeam tăcând, ca luna după stele,

Și pierdeam vremea numărând aievea

Momentele în care m-am ridicat, mută, aiurea,

După fiecare căzătură în care m-am lovit în gând,

Asemenea unui copil care, plângând,

Își mângâia genunchiul abia rănit și sângerând.

Acum sunt mai bine, sufletul meu, fluture,

Mi-am vindecat rana cu un pansament de înțelegere,

Și a trecut. Am aripi, am gând, am rațiune.

Sunt mult mai bine.

Lorelei.

Cântec

Nu știu, nu-nțeleg, nu mă tem,

Sorb clipe din timp încercând,

Toamna e pentru noi un post-mortem,

Noi trăim, dar trăim tot murind...

Căci lumea e jocul din stele,

Și lumea e jocul din noi,

Iubirea-i parfum de lalele,

Iubirea e-n noi, amândoi...

Căci soarele e doar un cântec,

Căci luna e-a mea, eu sunt ea,

Tu ești ori blestem, ori descântec,

Îmi blestemi repetat inima...

Căci tu ești lumina din mine,

Tu ești gândul meu orișicând

Eul meu de-acum ți-aparține,

Iubite, de mine flămând...

Căci tu mă ucizi din privire,
Și tu îmi dai viața-napoi,

A destinului nepotrivire,

Ne iubim, ne urâm amândoi.

Nu știu, nu-nțeleg, nu mă tem,

Sorb clipe din timp încercând,

Toamna e pentru noi un post-mortem,

Noi trăim, dar trăim tot murind...

Lorelei.

...

”Când ești trist de tot, îți vine să dormi. Îți vine să-ți culci capul pe genunchii altcuiva care te iubește, sau, dacă ești singur și n-ai pe nimeni, să ți-l culci pe palmele tale...Da. Îți vine să dormi când ești trist...și să uiți. Dar când te deștepți? Iar ești trist și nu mai poți s-adormi din nou!...”

Pentru că ”La Medeleni” a intrat în sufletul meu cum ai reușit tu să intri.

Mi-ai lipsit, deși ai fost mereu cu mine.

Acum ești aici.

Lorelei.

Never mind.!

A fost odată o frunză...

până acum, lucrurile care îmi păreau cele mai simple au devenit munți imenși.

vreau să îmi ocup timpul cufundându-mă într-un lucru de olimpiadă, o carte, ceva, să uit totul.

am încercat să te scot din inima mea, dar ești prea bine prinsă. n-ai cum să scapi, orice ai face.

Dar frunza aia învățase, de aiurea, să iubească ceva ce n-avea să aibă niciodată.

mă aplec în fața poemului, în fața iubirii, a toamnei, a frunzelor. să tac?

gânduri înaripate, vise care aparțin altei lumi. sufletul meu e neînțeles, absurd, nebun, ambiguu, cum o fi. numai normal nu e.

Și totuși, iubea, până într-o zi...când n-a mai iubit.

am obosit, într-un spațiu prea lumesc, prea nedemn, prea nedivin. nu merit nimic din ceea ce este al lor. am obosit căutând, încercând, murind cu fiecare clipă, trăind, zbătându-mă. degeaba. nu mai are rost, și am picioarele de plumb ca să mai pot alerga.

dacă mi-ați luat copilăria, ce-ați făcut cu ea? ce-ați făcut cu literele mele, infinitul, aripile, sufletul, zâmbetul, iubirea, trăirea...ce-ați făcut cu ele? acum..chiar nu mai aveți ce să-mi luați.

Atunci a fost ziua morții ei.

Lorelei.

-A fost odată o frunză...Dar frunza aia învățase, de aiurea, să iubească ceva ce n-avea să aibă niciodată. Și totuși, iubea, până într-o zi...când n-a mai iubit.

Atunci a fost ziua morții ei.-

Le iubesc. Indiferent.

Alifia.

Să căutăm

Să ne căutăm toamna sufletele în pământ,

Straturile de iubire de care am năpârlit,

Să le căutăm și să le legăm de penele vulturilor

Să le dăm drumul să plece

Să le găsească cineva poate, că nouă

Nu ne mai trebuie...

Să căutăm toamna să dăm gândurile la o parte,

Să le lovim cu pietre și să le

Aruncăm în mare, pentru că au amorțit.

Să căutăm să luăm înapoi minţile pe care ni le-am pierdut vara,

Iubirile, privirile, vorbele date aiurea,

Să le legăm cu o aţă subţire la urechi.

Te-am uitat, neîngerule, neiubire, nesuflete.

Dar pe voi vă ador.Tess, Diana, Elena, Diri.Milo,mamsi.

Lorelei.

Începutul a ceva...(...)

Un alt Octombrie mi-a lăsat în suflet gustul amar al unei toamne puţin mai calde. M-a lăsat să respir, să trăiesc, să-mi prind la gât un colier de dorinţe şi nebunii şi să merg mai departe.

De mâine, păşesc puţin mai încrezătoare, dar stângaci, într-o lună colorată. Totuşi, Noiembrie al meu e o bucată de suflet.

Şi mai am nişte bucăţi de suflet împrăştiate prin lume. Diana, Elena şi Tess.

Totuşi, mi-e dor de Noiembrie. Mi-am legat sufletul şi sper să ajung departe. Cu poemele mele, chitara, nişte prietene şi gânduri înaripate.

Noiembrie lung, un sincer bine ai venit!.

Mă voi face, cândva, vânt, şi îţi voi cutreiera părul ca pe o pădure de stejari. Atunci, zeii or să sufle în mine din dragostea ta, şi-am să mă pierd, infinit, într-un necunoscut straniu, fără să fi cunoscut vreodată esenţa parfumului tău.

Azi îmi miros gândurile a Kenzo Jungle.

Lorelei.

4u.

Nu mai ai ce să-mi iei...

Mi-aduc aminte şi acum clipa în care m-ai prins de mână...Nu mi-ai atins nici sufletul, nici inima. Mi-ai atins ce aveam mai scump pe lume. Mi-ai atins totul.

Am avut nevoie de sufletul pe care să-mi aşez tâmpla...poate doar să strig scurt, sau să mă rezum la un oftat şi o lacrimă. Am avut nevoie de mâna pe care s-o strâng în momente teribile, ca şi genul de "am nişte emoţii de nu mai pot!"...

Mi-aduc aminte o grămadă, nu ştiu dacă am uitat vreodată ceva, dar ne-au crescut aripile înapoi. Le ascundem straniu şi dureros...şi chiar dacă nu le vede nimeni, sunt acolo!...

Nu ştiu cât ai uitat, ce ai uitat, dacă ai uitat, dar eu n-am uitat nimic.

Păstrez în palme sufletul care n-a încetat niciodată să fie. Nu vreau să mă eliberez în spaţiu şi timp. Nu vreau să fiu matură...

Eu vreau doar copilăria pe care s-o ţin cuminte în buzunar.

Hai să mergem să trăim. Prinde-mă de mână, şi vedem noi unde ne duce zborul.

Nu se va întâmpla.

A plouat într-o oarecare zi, și poate ai fi vrut să-ți plouă și ție puțin în suflet.

Ai fi vrut să te trezești în dimineața asta cu soarele de afară în minte și-n inimă. Dar draperiile tale au fost trase puternic aseară, și soarele nu a cutezat să-ți tulbure somnul.

Ai fi vrut să mă plimb pe stradă, în fața casei tale, și să-ți intru, poate, iarăși în inimă. Să-mi fac loc între ura din tine și minciună, între diferența de ”a fi” și ”a trăi” cu adevărat.

Ai fi vrut să îți intre cerul în gânduri, să ți le facă albastre...albastre de tot, ca să cunoști îngerii. Tu n-ai zburat niciodată, sweetheart, nu știi ce înseamnă fericirea de a trăi înalt.

Carpe diem! , iubire...Ai nevoie.

Shopping list:

-Pelerină invizibilă. Ca să nu mă vadă noiembrie mâine.

Și, dragul meu Nov., mâine dimineața nu sunt acasă.

Lorelei.

Cuțu meu. Alfie, alifia mea.

Atât.

Aștept să ningă dimineața peste tâmplele mele,

Și chiar dacă m-ar găsi goală de haine și de tine,

Nu mi-ar fi frică.

Am renunțat la neiubirea ta tot descusută și înnodată înapoi.

Am să mă trezesc, atunci, dimineață,

Și poate o să-mi fierb cafeaua cu puțin zahăr,

O să-mi strâng părul, și odată cu el, amintirile în pumn.

De mâine uit de tine, neiubire!...

Aștept să cadă frunzele și, poate, să fie soare,

Și aștept să nu te mai văd,

Înger obscur, fals, imperfect.

Ce mi-ai făcut, suflet îngrozitor?

Ce mi-ai făcut?...

Lorelei.

Gând.

Număr ziua de azi, de mâine...

Și, chiar dacă a trecut un an, pașii mei s-au întors spre trecut, la 180 de grade. Ajung din nou în luna aceea de amintiri, my sweet november.

Pare absurd. E absurd.

Și nu știu dacă anul trecut m-am gândit că ceea ce scriu e o tâmpenie îngrozitoare, anul ăsta ajung la ideea că totul nu a fost doar o fantezie. A fost, pur și simplu.

Dragul meu Noiembrie, te întrebai cum o să arăt peste un an.

Mi-a crescut părul, mi-am schimbat parfumul, am zâmbit mai mult, am iertat mai mult, am sperat mai mult, am iubit mai mult. Port ochelari. Mi-au crescut aripi și amintiri. Încă te iubesc.

Dar, scumpul meu...

Nu te mai vreau înapoi.

Lorelei.

Schiță de portret

Dar el se îndrepta spre fereastră ca un gând nefiresc. În seara asta, avea cale liberă spre cer. Putea să plece, să ia o stea în spate, să se-ntoarcă înapoi și...atât.

Avea s-o lase dormind, avea s-o lase visând, zâmbind inconștientă.

Dar ce n-ar face el...pentru ea?

Ar fi bătut din ușă în ușă, pe toate străzile la rând, să găsească măcar vreo urmă, vreo umbră de stea. Dar muritorii de rând, nici aceia măcar de pe străzile franțuzești care-l înconjurau, în lumina bizară a felinarelor aurii, nu reușiseră să atingă măcar vreo stea.

Avea să încerce el. Oricum, cineva se juca atât de bine cu el, încât...până și aripile lui de plumb începeau să zboare, oricât de greu ar fi părut.

Și totuși, avea să plece.

Și chiar dacă nu s-ar mai întoarce, că ar întâlni pe drum vreun alt muritor îndemnat să fure stelele, și s-ar prăbuși amândoi fără urmă, ar lăsa măcar acasă parfumul pielii lui atât de dulci.

Dragostea învinge limitele.

Și s-a gândit că asta mai are de făcut. A furat săruturi, priviri, inimi, suflete, mâini...a furat totul. Doar stele n-a furat. Și o să ia acum, pentru ea.

Și ea nu era decât un prilej al încercării lui. Ea îl privea necontenind după ușă.

-Nu dorm niciodată, dragul meu. Eu sunt iubirea, și m-am gândit că ar trebui să mori pentru mine.

Lorelei.

Absurd.-pentru că așa a fost numit de Tess.-

Și el dormea.

Ea îl privea în oglindă prin fumul de țigară cu gust de mentă. Nu fumase. Dar timpul nu era pierdut.

Poziția lui nefirească, gândurile lui care prindeau aripi, respirația ei prea înceată. Era liniște, și totuși camera era plină de îngeri și de strigăte.

S-a ridicat de pe scaun, a stins țigara dintr-o mișcare fixă, și s-a dus lângă pat. I-a luat capul în brațe, l-a sărutat, a zâmbit...S-a îmbrăcat zgomotos și a părăsit dormitorul cu un strigăt strâmt al ușii care ascunde ceva.

El nu se mișcase, și nu făcuse nimic.

Probabil nici n-avea să mai facă ceva vreodată.

Unde plecase îngerul lui? Ce visa? Ce-și dorea? Ce avea să facă mâine?

Avea să-și plimbe câinele, să iasă în parc, să citească ziarul, să își cumpere ceva.

Acum dormea.

Dormea sau...murea.

A deschis ușa, i-a tăiat aripile și le-a dus la gunoi. Acum putea să plece.

Lorelei.

Mi-e atât de dor să te strâng în brațe, să îți spun te iubesc, să te cunosc, cu fiecare clipă, cu fiecare zâmbet, cu fiecare privire. Mi-e atât de dor de tine, îngerule!... Te-am căutat, zi și noapte, printre amintiri și parfumuri incerte, în suflet, în gând, în inimă, în frunze, în tot...

Cuiva.

”Ne înfioram și păstram o frunză, ca o inimă, în palmă. Strângeam pumnul, să nu ne fure toamna inima.”(Maidanul cu dragoste- G.M.Zamfirescu)

Lorelei.

Desen 19.

Ieri a căzut o frunză pe creștetul meu,

S-a înnmuiat și a curs ca un râu,

Și brusc pe tâmplele-mi

Se făcuse toamnă...

Dădeam din aripi ca iubirea din dor,

Ca timpul din clipe,

Ca toamna din frunze,

Ca cerul din stele.

Și îmi părea rău că mă autumnasem și eu,

Îmi cădea părul ca frunzele

Și genele se îngălbeneau de tot ca o iarbă

Și totul murea și era trist.

Lorelei.

Autumn song.

Dacă nu ai simțit până acum
Adevăratul sens al zborului,
Dacă nu ai cunoscut încă bucuria
De a trăi nepăsător ca un fluture,
Atunci nu știi ce înseamnă aceea fericirea.
Pentru că nu știi ce înseamnă tăcerea unei frunze,
Nu știi că tăcerea doare mult mai rău
Decât doare vremea furtunoasă,
Nu știi că și iarba îmbătrânește câteodată
Cu brumă, și nu știi că și zâmbetele
Sunt mult mai melancolice toamna...
N-ai de unde să știi...Pentru că nu ai învățat
Încă să crezi în miracole...

De ce să lăsăm frunzele să cadă,
De ce să lăsăm parfumul îngerilor plecând?

Uite ceva din mine. Doar un pic.

Lorelei.

Lovely.

Toamna asta nu știu când a început
Habar nu am când am vorbit prima dată cu o frunză
Dar acel 1 aiurând de septembrie
Peste care a trecut jumătate de toamnă
Cu jumătate de zâmbet,
Mi-a împodobit sufletul gol, cândva,
Cu iubirea ta, pe care mi-o ascund sub haine.
Te ador când îmi ridici sprânceana
Deasupra ochilor acelora din care prind încredere
Te ador văzându-te când mă iubești
Dintr-un zâmbet
Și mă urăști cu o lacrimă.
Toamna asta e toamna mea,
Toamna în care mi-au crescut aripile înapoi...



Inima mea e atât de mică, dar tu ți-ai făcut atât de ușor loc în ea!...
Te iubesc...

Lorelei.

I'm a cigarette.

Am chemat iubirile la o cafea amară

Într-o seară cam ciudată de octombrie,

Dar și-au uitat țigările acasă,

Și, neavând nici vreun trabuc sau altceva

Au început să fumeze din mine

Și așa, mă chinuia dorul, sufletul, gândul,

Timpul mă sorbea clipă de clipă,

Noaptea, lumină de lumină.

Dar nici după ce iubirile m-au fumat de tot,

Tu n-ai venit să mă stingi

Probabil într-un pahar cu apă din care ai băut,

Ci tu, scumpul meu,

M-ai călcat în picioare.

Lorelei.

Mi-au crescut aripile înapoi. Tu mi-ai dospit singur în suflet.

Mai ştii? S-a întâmplat acum 100 de ani.

Îţi mai aduci aminte clipele care stăteau între noi?

Ne aşezam la două capete

Diferite,

Dar perfecte, de secundă,
Şi ne întâlneam privirile ca nişte copii

Şi parcă nu ne vedea nimeni,

Timp în care la geam cădeau oceane întregi

Care, poate, mi-ar fi îndoit şi aripile,

Dar nouă nu ne păsa.
Afară erau ploi reci, mult mai reci decât gheaţa,

Deşi era toamnă pe frunze, pe gene de vânt,

Dar la noi în suflet

Înfloreau mai mult trandafirii, decât arămiul,

Şi era vară.

În timpul acela, fie că ne era bine, ori nu,

Călătoream cu gândul spre mări infernale,

Spre plaje infinite, mai vechi decât noi,

Pentru că ne ajungea o privire scurtă

Şi inima zbătea a vară,

Atingeam vacanţa cu vârfurile părului bronzat

Şi sufletul se strângea ca o castană...

Coaptă...

Mai ştii?

-Eu aproape că nu mai ştiu...poate a trecut mai mult de un secol, sau mai puţin de-o săptămână...

Nu...nu mai ştiu...mai am doar în palme jumătăţi nebune de fotografii, jumătăţi de amintiri, de suflete, de aripi.-

Mi-e dor să te aud spunându-mi "te iubesc"...

Being in depresion.

Pasăre, vultur pleșuv și nebun,

Piatră, tăcere fără vedere în lumină,

Gândule, singurul meu poem întrupat,

Suflete, înger palid cu aripi frânte,

Voi, toate, poeme fără nume,

Jurnale de viață și file desenate,

De astăzi mă declar, pur și irevocabil

Abecedar de gânduri deschis la prima pagină,

Intrat în depresie, sângeriu și zbuciumat,
Pentru că toamna și iubirile

Îmi provoacă, mai în fiecare seară

Căderi nervoase.

Lorelei.

Mă dau de gol. Spune-mi că mâine o să cadă cerul, și o să mă ascundă de dragostea ta. Te vreau înapoi...

Desen 18

Mă întreb câteodată

Când aud tocurile strigând mai tare

Pe asfaltul mort

Dacă există vreo tăcere atât de pură

Încât zgomotului

Îi e frică, sau poate nu știe să înoate

În liniștea infinită,

Și să ajungă la celălalt capăt de timp;

Ci doar atât,

Se oprește acolo de unde a plecat

Și, rătăcit în

Clipele care se aud tot mai tare

Se sparge în trei

Și cade, neliniștit, în neant...

M-am întors cam repede.

Trebuia să mai stau.

Lorelei.

Dar, suflete, știi că m-am cam regăsit?

I need to breathe

Cred că fiecare dintre noi ajungem în anumite momente în care simţim că nu mai suntem "ai noştri" în întregime, că a intervenit peste noi altceva..

Probabil, am ajuns la punctul vulnerabil.

Punctul în care simt că din orice cuvânt pe care îl plasticizez, cineva mă descoase, fir cu fir, mă desprinde literă cu literă...

Şi simt că nu mai pot!

Şi da...cred că o să fac o pauză...Poate, mâine mă răzgândesc. Poate nu mă mai răzgândesc niciodată, sau poate că de mâine o să mă duc să iubesc.

Am nevoie să respir şi atât.

Şi totuşi te-am iubit, indiferent că eşti ăla cu zâmbet cretin şi privire idioată, sau altcineva. Dar am şi eu nevoie de o pauză de la...mine, probabil.

"Anii mei tineri au sunat a cântec...dar am trecut pe lângă el cu dragostea de mână, şi am rămas cu mâna întinsă ca a regelui Lear..."

Lorelei.

Lipsă.

Câteodată îmi vine să strig, să arunc, să plâng atât de tare, să răbufnesc...dar totul se rezumă într-o lacrimă rostogolită pe furiș sub fața acoperită de păr, o strângere de degete, o închidere de ochi... Pentru că nu...nu pot, n-am voie mai mult.

Și în privirile minții parcă aș ucide în tăcere, poetic doar, și poate aș adormi, dacă aș ști că atunci nu mă vede nimeni...și aș plânge, și m-aș duce în alte lumi, poate în vremuri cu Ilene Cosânzene și Feți Frumoși, sau...în lumile mele...

Poate, câteodată, simt nevoia să închid ochii și să mă culeg din alte spații, să nu mai cunosc, doar ”să fiu”...

Da. Iubesc. Nu știu...nu știu pe cine, doar așa, câteva fragmente de veșnicie...Dar iubesc.

Și da, îmi iubesc și imaginația mea ”care dă pe afară”, și nebuniile mele, și anormalitățile, și tot ceea ce alții”nu au” pentru că ei”nu au”.

Și poate, uneori, mi-aș deschide și eu ”turbinca lui Ivan” și aș pleca de aici. Dar simt, uneori, că doar trebuie să închid ochii și trec altundeva.

Vreau să plec departe. Și cred că o să încep de aici. Lucrurile mari se încep cu treapta de jos. Dar vreau să plec.

În La Medeleni. Pentru că aia e lumea mea de suflet, na. Am și eu una...

Să știi că și jucăriilor le e frig câteodată.

Jurnalul unei scriitoare- Suntem zei

Iubitule,

(M-au trezit zeii cu vocea lor,

Cântau ceva sublim la etajul trei)

De dimineaţă m-am dus până la masa de machiaj

Şi mi-am dezgolit pieptul

De cămaşa mov de noapte
Şi de gânduri,

Şi cred că mi-au crescut aripi

În loc de umeri

Şi mi s-a ridicat sufletul

Până sus

Căci îl vedeam reflectat

În pupile.

Dragul meu,

Las zeii să mă dezgolească
Încetul cu încetul

Şi să soarbă din mine

Licoarea sufletului întinat

De atâta dragoste diafană.

Scumpule, te rog, nu mă uita

Într-o ploaie de lume insensibilă,

Te rog, nu-ţi lăsa zâmbetul

Şi iubirea să plece,

Pentru că zeii au să mă bea fără milă

Şi au să ia din mine

Toată minunea de care mă umpluse

Cândva, evident,

Dragostea ta celestă,

Şi-mi vor rupe aripile,

Şi îmi vor smulge prin buze

Visele

Şi, dragul meu,

Nu mă uita în mâinile lor ciudate.

Iubitule, mă întorc acasă rănită de vreme,

Zeii noştri mi-au tăiat glasul,

Te rog,

Mângâie-mă, sărută-mă,
Resuscitează-mi sufletul din mine

Şi lipeşte-mi înapoi

Aripile care mi-au crescut dimineaţă,

Apoi acoperă-mi bătăile inimii

Cu vreun gând ceva, sau cu vreo haină,

Încuie uşa,

Să nu ne găsească zeii cumva...

Şi apoi, dragul meu,

Lasă-mă să adorm

În braţele tale

Pline de parfumul prea dulceag

Al ceea ce era, demult,

Al meu...

Lorelei (în metalimbaj).

Desen 17.

Să mă iubești când norii or să uite de mine,

Când luna o să cadă,

Când vântul o să mă dezgolească

De umbre,

Să mă iubești când

Nu mai am cuvinte și frunze

Cu care să mă acopăr,

Când nu mai am șoapte

Cu care să strig,
Când nu mai am gânduri

Cu care să lupt.

Să mă iubești

Când nu mai știu ce înseamnă să iubesc,

Când mi-e frig și frică,

Să mă iubești când

O să fiu singură, doar cu pietrele

Și, poate, cu niște vulturi,

Când o să uit să mai fiu,

Să mă iubești când o să vină iarna

Și când n-or să mai fie ploi,

Să mă iubești când o să fiu

Singură de tot,

Și totuși,

Iubește-mă și atunci

Când nu mă iubești.

Lorelei.

Despre noapte

Oamenii nu mai știu să înțeleagă ce este aceea noapte.

Noaptea nu se naște din timp,

Nu este noapte atunci când soarele

Cade prin alte lumi,

Sau atunci când felinarele se aprind

În dreapta sau stânga drumului spre nicăieri.

Nu este noapte când copiii trebuie să doarmă,

Sau când poveștile încep

Să umple camera de copilăria lor,

Nu este noapte când norii

Se întunecă și se opresc din fugă...

Este noapte atunci doar, când

Întunericul înghite pământul de tot

Și nici măcar sufletele nu mai luminează

Și îngerii încep să cadă aiurea din cer,

Pentru că e atât de negru...

Este noapte când ne punem o basma

Neagră la ochi, și nu mai vedem

Calea spre îngeri,

Este noapte când nu mai vedem

Ceea ce este aceea fericire.

Nu este noapte când vrea soarele,

Nu este noapte pentru că nu este zi,

Ci e atât de simplu, este noapte,

Când sufletul se oprește din vederea lumii

Și începe, ca un copil, să viseze,

Chiar și fără să doarmă.

Visarea este noapte. Noapte de la orice.

Lorelei.

Memories.

Mi-e frică de toamnă. Îmi vreau vara înapoi.

Mă apropii de îngeri, câteodată

Și stau de vorbă cu noaptea.

Aseara, de exemplu, mi-am aruncat umbra

Peste balcon, să fiu singură,

Și am întrebat noaptea

Despre copilăria ei.

Sufletul meu, singurul copil

Care mai rămâne între

O piatră și un zbor,

Se afla în fața unui izvor de basme

Și povești, doar cu îngeri

Și Regine ale Nopții.

Brusc, cum ascultam neliniștită

Cerul întunecat de amintiri,

La masa pe care stăteau două cești

De ceai fără zahăr, și cândva,

Un copil și o noapte,

Stăteau acum, cu ochii pironiți spre pământ,

Doi copii.

Lorelei.

Something missed.

Câteodată cred că nopţile cu lună sunt singurele care mai ştiu să înnegure cerul de amintiri. Numai toamna ştie ce în sufletul meu. Parcă n-a fost niciodată vară. Odăiţa noastră a rămas iarăşi goală...în anotimp şi în suflet.

Îmi e frică.

Încă o dată adorm pe aripi şi dimineaţa le găsesc şifonate. Tăcerea ta le ucide.

Eu credeam că viaţa e decât o mare. Atât. O mare în care, de cele mai multe ori te îneci, fără să apuci să fotografiezi măcar odată valul care te-a surprins.

Câteodată, mă urăsc.

Vreau să cred că visele încă nu s-au terminat. Că nu m-am pierdut cu totul de gânduri. Încă pot să plâng, dar nu pot să uit.

De cele mai multe ori, mi-e dor de tine...

Dacă plouă, timpul ucide mai repede... dragostea nu mai doare...

Când soarele nu mai are un loc pe cer...nu moare, nu-i aşa?

Pleacă altundeva.

Departe.

Acolo vreau şi eu.

Lorelei.

Moment.

Și toamna mă îndeamnă să plâng

Și plâng.

Inima mi se strânge într-un fulger,

Prin vene îmi curge ploaia,

Zâmbetul mi-e estompat

De ceea ce aceia ”mai mari”

Numesc suferință.

Copilăria nu știe să sufere.

Înseamnă că nu mai știu

Să fiu copil.

Toamna mă strânge,

Cuvintele mi se sugrumă

Și-n spatele privirii calde

Îmi curge o furtună.

Și plâng, acum, cu lacrimi dulci,

Îmi strâng sufletul, îmi leg inima,

Îmi iau chitara, și plec departe.

Îmi desenez pe necuvinte niște lacrimi

Care probabil

Ți se par irelevante...

Tac.

Lorelei.

(No title)

Dragul meu înger, în noaptea asta coboară-mi o stea de pe cer și pune-o la mine, în dormitor...Ascunde-mă în aripile tale, învelește-mă cu îmbrățișările tale celeste, șoptește-mi cu necuvinte dragostea ta nebună. Iubește-mă.

Te ador, prea (îngerul) buna mea...

În noaptea asta, poetic am să-ți arăt ce înseamnă să zbori...

-Ei.-

Lorelei.

Poem sincer:)

Câteodată, parfumul tău îmi rămâne

Amprentat după îmbrățișare

Și noaptea, când stelele învață să zboare,

Când luna cade otrăvită de dulceața zâmbetului tău,

Când cerul se înmormântează în negură,

Mi se face dor, un dor absurd
De gândurile cu care ai învățat să mă iubești...

Uneori, îmi strâng sufletul la piept

Și încep să plâng, înecată în imaginea ta

Pe care încerc să n-o strivesc între gene,

Râd amar, a nebunie, irelevant

Mă ascund în niște cuvinte furate din noapte

Și te caut...Te găsesc în vise, în clipe întârziate,

Te găsesc sub perna mea, lângă niște cireșe furate pe ascuns,

În texte muribunde, rătăcite în inima mea sperândă.

Chipul meu caută zâmbetul sufletului tău,

Inima mea o ascund în tăcere după o haină colorată,

Aripile mele ascuțite le închid sub fermoar,

Gândurile, mi le închid în poeme, ascultând vocalele

Pe care le regăsesc după o îmbrățișare sublimă.

Îmi tremură sufletul când îți întâlnesc privirea verde,

Mi se zbate inima, gata să sară, când ne întâlnim,

Întâmplător, inevitabil, zâmbetele sincere, ridicările din sprâncene.

Cuvintele tale, foile mele de hârtie pe care scrie ”test de viață”,

Speranța pe care mi-o trimiți culeasă,

Poemele mele, pe care le trăiesc senin,

Sufletul meu, agățat cu dragoste de cer,

Ți le dau ție. Poate o să-ți rămână, așa bizar,

În timp, în suflet. Lumea asta nu mă poate ascunde.

Și astea ți le pun într-un buchet de fluturi.

Pentru că e sincer.

Lorelei.

Poem însuflețit

Desenați pe coperta unei cărți,

În care personajele principale erau

Niște copii care nu știau ce e aceea suferință,

Ne dezvelisem de cuvinte și

Rămăsesem îmbrăcați în alb.

Umerii mei erau goi,

Tâmplele tale erau pline de gânduri

Și între noi cădea timpul,

Într-un apus, într-o gaură de suflet..

Ca niște zei ne sorbeam din priviri,

Ne devoram până și amintirea,

Ne conturasem cuvântul iubire pe inimă...

Chiar dacă te atingeam în nonculori,

Ochii mei tot curcubeul îl reflectau,

Credeam că inima ta îmi aparține acum dar

Mi-ai adus-o abia târziu, când se demodase

Și nu se mai purtau iubirile,

Nu mai era ”chic” să fii îndrăgostit.

Te legănam pe părul meu,
Și tu îmi dezmierdai aripile cu degetul mic.

Ascultam o melodie veche, cântată la pian,

Țineam stele și îngeri în suflet,

Și eu încă mai speram să devii o primăvară,

Deși niciodată nu reușisei să învii vreo frunză.

Acum plec, mă duc să-mi acordez inima în tonuri majore,

Mă duc să mă rostogolesc pe o emoție.

”Mă duc să trăiesc.”

Lorelei.

Parfum.

Aseară, îngerule cafeniu, te-am scos din ghiozdanul cu ceruri pe care îl țineam ascuns și te-am așezat lângă mine. Aveai pe frunte, desupra ochilor tăi de smarald, pulbere de stele. Zâmbetul ți se conturase într-o semilună perfectă, și părul tău mirosea a noapte, împrumutând ceva din negura cerului... Te-am dezmierdat, te-am iubit, și gândurile mele atât de rotunde se înaripau, se înaripau adesea și ajungeau la nori, și aripile creșteau ascuțite...Tu îmi zâmbeai, cu nepăsare, și mă culegeai din amintiri...Ne întrebam ce cred îngerii despre noi, căci ne însuflețim cu ploaia, și dragostea noastră începea, în tăcere, să miroase a Dior, a ”Midnight Poison”, lacrima curgea din ochiul tău ca dintr-o mare, și eu priveam, îngerule, priveam spre neatins...
Dimineața mirosea a noi, îmbrăcată într-un ”Gucci Rush”, și avea același gust ca diminețile perfecte de toamnă în care sufletul meu rămâne singur, otrăvit de dulceața ta...

Lorelei.

Diferență.

Când ești înger, există mii de momente în care
Nedrept,
Gândurile ți se încurcă în aripi, ca un fel de concept
Al lacrimilor, a suferinței ramificare.

Când ești înger, toamna e mai greu de înțeles,
Cuvântul,
E greu de spus și timpul,
Se aseamana cu o frunză, un cer, un vis cules.

Atunci, oamenii apar ca niște umbre, suspine,
Marea,
Se-ascunde și ea sub un nor, răsuflarea
Se face vânt, și viața e o incertitudine.

Când ești înger, nu știi ce e aceea netrăirea,
Dar oamenii,
Necunoscând zborul, parfumul, culoarea divină, nebunii
Nu știu ce înseamnă pe deplin fericirea.

Lorelei.

Ce s-a mai întâmplat

Atunci, sufletul meu s-a ascuns după un cuvânt

Şi şi-a lăsat aripile să crească,

Să crească din infinit spre infinime.

-Cuvintele nerostite, necuvintele,-

Mi-au măsurat firea nebună,

Necârmuită pe oceanele adolescenţei.

Atunci, toamna era mai frumoasă,

Frunzele uitaseră să cadă,

Soarele uitase să apună.

Clipa rămânea cea dintâi, ziua,

Începea şi se termina cu noi.

Atunci, iubirea mea s-a mascat într-un sunet,

Atunci, poeme, glasuri şi strigări,

S-au preschimbat în ceea ce unii numesc viaţă,

Ceea ce eu numesc început de cântec, acord de chitară.

Sufletul meu şi-a dăltuit înfăţişarea,

Gândul s-a colorat în bleu, spre alb.

Atunci, vocale se spărgeau de cer, şi noi iubeam,

Raze cădeau între două ridicări de sprâncene,

Şi număram ploile din doi în doi,

Desenam nopţile punctat, prin praf de stele,

Poezia mea era viaţă, dăruirea ta era cer.

Iubirea, fericirea se năşteau, când eu descopeream

Ce înseamnă speranţa, visul, trăirea.

Eul meu se contopea cu o bucată
Din tine, tu, deveneai eu,

Şi îmbrăcate în surâsuri aurii,

Ne îmbrăţişam între suflete. Iubeam.

Să ştii,

Atunci ploua cu poem peste fluturi.

Peste noi.

Lorelei.

N-ai să ştii niciodată cât sunt de fericită.

Confused

Încotro merge timpul, încotro merg eu?

Mă copleșesc amintirile, mă înec într-un pahar cu apă, mă rătăcesc în fiecare rând, în fiecare clipă.

Nu înțeleg...nu pot.

Am rămas un singur cuvânt în toamnă.

Am rămas un cântec, un glas, o culoare care nu-și găsește locul într-un pastel abstract.

Ca o regină de alb mă prăbușesc

Pe tabla mea de șah,

Pământul regăsesc.

Am pierdut jocul cu toamna,

Regina ei de negru mi-a dat

Șah mat.

Lorelei.