Never mind.!

A fost odată o frunză...

până acum, lucrurile care îmi păreau cele mai simple au devenit munți imenși.

vreau să îmi ocup timpul cufundându-mă într-un lucru de olimpiadă, o carte, ceva, să uit totul.

am încercat să te scot din inima mea, dar ești prea bine prinsă. n-ai cum să scapi, orice ai face.

Dar frunza aia învățase, de aiurea, să iubească ceva ce n-avea să aibă niciodată.

mă aplec în fața poemului, în fața iubirii, a toamnei, a frunzelor. să tac?

gânduri înaripate, vise care aparțin altei lumi. sufletul meu e neînțeles, absurd, nebun, ambiguu, cum o fi. numai normal nu e.

Și totuși, iubea, până într-o zi...când n-a mai iubit.

am obosit, într-un spațiu prea lumesc, prea nedemn, prea nedivin. nu merit nimic din ceea ce este al lor. am obosit căutând, încercând, murind cu fiecare clipă, trăind, zbătându-mă. degeaba. nu mai are rost, și am picioarele de plumb ca să mai pot alerga.

dacă mi-ați luat copilăria, ce-ați făcut cu ea? ce-ați făcut cu literele mele, infinitul, aripile, sufletul, zâmbetul, iubirea, trăirea...ce-ați făcut cu ele? acum..chiar nu mai aveți ce să-mi luați.

Atunci a fost ziua morții ei.

Lorelei.

-A fost odată o frunză...Dar frunza aia învățase, de aiurea, să iubească ceva ce n-avea să aibă niciodată. Și totuși, iubea, până într-o zi...când n-a mai iubit.

Atunci a fost ziua morții ei.-

Le iubesc. Indiferent.

Alifia.