Darling, happy new year in our Paris!

Începusem să găsesc absurdul minunii şi să mă agăţ de cer cu răsuflarea! Începusem să mă cuibăresc în palma ta ca sub aripa unei lebede şi să caut fericirea perfectă în miracolul ce se ascundea în noi...Pentru că anul ăsta am râs, am plâns, am primit, am regretat, am uitat, ne-am adus aminte...şi toate bătăile de inimă le-am simţit...la fel.

Daaa...ne-au crescut aripi, ne-am găsit gândul prin labirintul de vise şi stele înaripate...Şi am găsit inedit îngerescul care se cutremura sub noi...Şatena mea nebună...putem să râdem şi să mâncăm în prostie biscuiţi şi să fim noi...Noi, aceleaşi noi...Nebune, cu tâmpenii în cap, cu flori în ochi şi înţelegerea din priviri pe care numai noi două o avem...că noi avem acel ceva, pe care cei din jur nu-l pot înţelege...

Vreau să mergem împreună, ca-n melodiile noastre care sunt pentru copii...Numai cu tine pot sa fiu şi copil, şi îngrozitor de mare în acelaşi timp...

Ce vreau de la anul care vine? Vreau să mergem iarăşi împreună în tabără, vreau să râdem şi să rămânem noi...Stupide, idioate, nebune, adunând cioburi sparte...şi putem să zâmbiiiim:)

Lorelei....e pentru tine, darling, să trăim noi în Parisul nostru...

Vară în priviri.

Înspre dimineață mi-ai arătat, cu stele galbene pe sprânceana stângă, de ce fericirea noastră e în pătrat perfect....ai împărțit cu mine visul tău și l-ai desenat pe un caiet de mate cu gânduri desprinse ca din cărțile cu povești pentru copii...am obosit să te mai întreb câte culori are universul și câte cuvinte îți trebuiesc să îți faci o scară la cer, iar tu mi-ai sărutat tâmpla și mi-ai dat ceva din sufletul tău ca să-mi țină de cald. Vedeam în ochii tăi nedefinitul și zorii rozalii și, cu lumile noastre puse la urechi, priveam universul necuvântător de afară care ne șoptea că e numai al nostru. Și-l credeam, suflețel.

Am vară în priviri!

Lorelei.

I need to know

I want Paris, darling.

Văd fulgerul care se aprinde pe pielea mea când liniștea din mine se ciocnește de zgomotul bătăilor mele de inimă. Și pot să văd cum mi-o iau visele razna, încâlcindu-se printre cometele care au căzut în crengile mele de brad și funtițele roșcate. Sunt liberă, sunt fericită și am în mine zvâcul care sună a prietenie.

What are these feelings i feel when he's here by my side?

Se zbat în mine vise încâlcite și inima-mi tresare. Trebuie să aflu. Trebuie să știu. Trebuie să...cred.

Lorelei.

Christmas carooool:)

Un Crăciun minunat vă doresc tuturor, lumină, pace, fericire și multe vise frumoase!

Pentru toți cei care își mai amintesc din când în când de mine și pentru toate superpersoanele mele.

V-aș colinda pe toți dar mă rezum la Crăciun Fericiiiiit!

Și cam atât.

Lorelei.

A fost boală

Pulsează în mine gândul tău

Ca o stea care arde,

Puțin cam trist și puțin cam amăgitor

Și-mi vin în minte nopțile

În care muream între ghețari

Agățați puțin stupid în draperii

Și înviam diminețile

În răsăritul iubirilor cu nume de amor.

Îmi vin în minte clipele când

Îmi căram zilele în ghiozdan

Ca pe niște agende scrise prost

Și mi-era teamă de trecerea în neființă

Până în ziua când mi-am dat seama

Că viața omului e făcută să mori

Uneori și de trei ori pe zi

Dacă vrei să iubești, dar să uiți

Măcar puțin că îți lipsește dragostea.

Muream cu dorul tău

Pe care îl sfâșiam înainte de culcare

Ca un ritual al înmormântării amintirilor,

Dar îmi rămânea între dinți

Și, mult prea morbid, dimineața

Îmi înflorea la loc pe inimă ca din nimic:

Atunci tu ai devenit un cancer iremediabil

Pentru plămânii mei

Care prindeau mai greu bule de aer

Și făceam citostatice

Ca să te scot din sufletul meu...

Dar știi tu, cancerul nu trece doar
Cu niște substanțe amărâte care,

Până la urmă, doar mă distrugeau înăuntru,

Căci dorul tău tot acolo era.

Gen palindrom puteam

Să stau să sufăr în tăcere murind mai mereu la fel

Cu inima de metal

Și ochii în care se zbat nopți;

Cancerul sufletului nu poate fi numit suferință

Sau metastaze de gânduri rătăcite,

Ci e doar dor care se trece mai ușor

Cu uitarea.

Sufletul tău a fost boală.

Sunt prea sănătoasă ca să te mai țin în mine. (Și chiar de-o să fie să te uit din cauza vreunui Alzheimer târziu) sunt sigură că într-o zi o să pleci de tot. La început doare teribil de rău, dar, cu timpul, doare tot mai puțin...până într-o zi când n-o să mai doară decât un pic. Nu-mi mai aparții. Pot să iubesc.

Lorelei.

Ce dacă?

Obișnuiam să mușc pofticioasă din diminețile înzăpezite

Și le iubeam ca pe un soare auriu,

Îmi plăcea să privesc cum îngheață oceanele,

În mine curgând vara prin vene ca o mare.

Mi-aduc aminte, eram copil cu ochi senini
Și nu îmi era frig, nici teamă că ceva s-a întâmplat,

Obișnuiam să zâmbesc și să cad pe gheață,

Să îmi doresc de Crăciun jucării și cine știe ce altceva,

Ningeam plângând, cu lacrimi înghețate,

Iubeam și mi-era dor...de lumi mai bune, lumi mai albe.

Și ce dacă am crescut? Și cei mari mai cad, uneori, pe gheață,

Și cei mari primesc jucării și visează,
Dar doar cei mari care au în suflet doar copilărie.

Lorelei.

Sunt mare și sunt copil.

no title

Dacă ai aruncat cu iubirea peste balcon, să ți-o ducă vântul cât mai departe de tine, du-te și caut-o repede...s-ar putea să n-o mai găsești niciodată...Dacă ai înscris pe o inimă un cuvânt strâmb, puțin aiurea, care semăna a iubire, și ai dat inima înapoi, dă-i-o blând, măcar...inima aia abia-și găsise zborul...Dacă indiferența a lăsat să plece o prietenie cu primul tramvai...nu te mai du după ea...s-ar putea s-o găsești plângând.

Pentru că zborurile nu stau numai în ținutul de mână...ci în puterea cu care poți să iubești.

Lorelei.

Și noi avem melodia noastrăăăă!

Ningea(m).

Și am ieșit afară cu umerii goi

Să am loc să-mi tatuez pe inimă câțiva fulgi de nea

Urcându-mă pe scări înalte

Să ajung să-mi izbesc tâmplele de lumi îndepărtate.

Am căutat întru totul de unde vin fulgii de nea

Pentru că oamenii mari cred că vin din nori

Dar eu cred că atunci când ninge cad și mor îngeri...

Am ridicat mâna și mi-au căzut în palmă

Câteva frânturi rupte de cer

Atunci când s-a deschis.

Și țineam, deci, îngeri în palme pe care

Îi priveam cum se topesc de căldura iubirii

Care-mi ajunsese până pe degete.

Umerii goi erau albi, zăpada se țesea încet

Și prietenia ta se zbătea în ochii mei

Privind și ea la miracolul ninsorii.

Ne ningeam și noi, probabil,

Ne ningeam,

Cu umerii goi și privirile sclipind,

Ne ningeam în fluturi.

Despre iarnă

Cum să nu iubești iernile atât de albe

Când există, totuși, fluturi

Și inimile se umplu de minuni parfumate?

Cum să nu iubești faptul că
Numai iarna poți să lași în urma ta îngeri pe jos

Și cu obrajii roșii și reci

Să ai puterea să râzi din toată inima?

Cum să nu iubești o iarnă care

Ți s-a cuibărit în suflet cu vise noi

Și prietenii mai vechi decât lumea?

Lorelei.

Iubesc să iubesc. Am ajuns să mă atașez de fiecare anotimp.

Still life

-”Îți aduci aminte plaja?...

[...]

Felul în care
Te uitai la mare
Și spuneai că m-asculți?...”(A.B.)-

În altă viață se zice că am fost bărbat

Și m-am născut în Canada,

Probabil am avut o copilărie destul de tristă,

M-așteptam să fi fost profesor sau ceva,

Dar eram un om de afaceri cunoscut și brunet.

Probabil aveam o soție și 3 copii

Toți roșcați, cu pistrui în vârful nasului

Și aveam o casă și un câine mare, cafeniu,

Și am murit împușcat nu știu ce război.

Se zice că acum sunt fată

Și m-am născut într-un oraș frumos, un prea mic Paris,

Probabil am avut o copilărie sfârșită devreme

Și totuși, pe ascuns, eu sunt mereu copil.

Mă așteptam să fiu un înger, sau ceva,

Dar eram doar o (ne)muritoare cu aripi

Cu un câine mic și ochi căprui, cu 12 alunițe pe piept

Simetrice, și una fix în dreptul inimii

Ca să pun acolo iubiri, vise, zboruri...și tot ce am.

Pentru că și oamenii știu să(-și) scrie povești...povești.

Lorelei.

Am trăit 56 de anotimpuri. E perfect, magic, nu?

iar(nă) în poem

călcai desculț

pe zăpada incoloră

și te uitai cu grijă înainte

să nu treci peste ceea ce căutai

în pământ înghețat

amintiri și copilărie

strângeai în brațe

visele pe care le-ai ucis demult

praf de stele

și fluturi albi, nebuni

găseai pe orbajii tăi fierbinți

topindu-se

venise iarna și credeai

că astfel poți să fii copil

și numai sufletul tău era călduț

căci crengile și iarba

amorțiseră

porumbeii erau plecați

în alte lumi

și frunzele căzute demult

își doreau

zborul

și pomii visează și-acum

la lumi mai bune

și ierni calde

Lorelei.

Trăire.

Între clipa unei ore nebune

Și secunda zbaterii de inimă

Dorm cuvinte

Murind.

Ne e frică să spargem tăcerea

Și înțelegem din priviri

Sunetul fericirii

Mimând.

Ne sărutăm strâmt

Și ne îmbrățișăm color

Cu vise alb-negru,

Înghețând.

Și totuși ne e frică să nu spargem

Gheața care zace între noi,

Să nu călcăm pe iarnă

Alunecând.

Lorelei.

Alb.

Am călcat nesiguri

Pe un drum pietruit cu stele

Şi ni s-a clătinat piciorul

Cand am atins cu vârful degetului

Un colţ de lună.

Am fost copii,

Ca toţi copiii,

Plângeam şi adunam în pumn

Zăpezi albastre

În care găseam mii de stele

Şi mii de luni

Şi toate albe,

Cum albe erau, de altfel,

Şi sufletele noastre pure

De copii.

Lorelei.

Şi iarna e cel mai uşor să fiu copil!

Smile:)

Ieri au bătut în mine miliarde de zvâcniri de inimă... și m-au încercat din nou emoții iernatice, iubiri, amintiri, priviri, fericiri, îmbrățișări...
Ochii tăi nu sunt doar niște priviri...sunt niște stări de spirit, rotunde și verzi.

Iubesc și cam atât. Mi-e bine în frântura mea colorată de lume, cu lumini aprinse și fluturi. Parcă mă mai simt puțin copil.

Lorelei.

Și iarăși râd muuult!!

M-ai lăsat să ard și să renasc din propria-mi cenușă.

Și-acum?...Am renăscut cu onduleuri în cap și gând colorat.

Acum încerc să-mi amintesc de ce am început să plâng când a plecat toamna.

Și nu mai știu. Nu mai știu pentru că nu am fost acolo să știu. N-am vrut.

Alergam și...m-am oprit. Cu brațele întinse, aripi lungi și ochi înlăcrimați.

Lorelei.

-Simt că am acumulat o grămadă de oboseală și stres. Sunt obosită să mai încerc să aduc vara înapoi în anotimp și în suflet. Poate să îmi țină și iarna de cald.-

7.

7 decembrie 2010.

Fluturi albaştri în colţul nostru

De univers.

Fără mânuşi în mâini,

Ne prindem degetele sfios, ca o şoaptă,

Ca o încurcare de suflete

În ochii lumii.

Cutremurător, ne întâlnim privirile

Pe un gând multicolor,

Cu mii de întrebări agăţate de inimă

Şi câteva zboruri scurte

În semn de răspuns.

Cifre şi radicali puşi aiurea

Şi nişte cuvinte franţuzeşti

Care-mi amintesc de Parisul nostru şi

Aşa trec secundele.

Şi până la urmă
Iar mi-e dor de noi,

Cu sprâncene ridicate prin acelaşi timp

Şi doare, doare dorul.

E iarnă

Şi mi se pare că aud sunând

Clopoţei în stomac.

Lorelei.

Mi-e doooooooor! Mi-e atât de dor de noi şi aud cum zboară fluturi prin păr.

Cam atât azi.

Magic.

Păstram privirea aia de copil zgâită la geam în nopțile în care începea să ningă cu fulgi atât de mari, fără zgomot, fără oameni pe stradă.

Păstram ultima clipă a verii în suflet, când vântul rece îmi dădea părul pe spate si-mi scutura genele de sclipirea magică a visării, prin lentile de ochelari.

Păstram în minte amintirea, zborurile ninse cu aripi de zăpadă, iubirile înfrigurate.

Și eram plină de ierni cu zăpezi dulci, copilărie și ciocolată caldă.

E magic!

Lorelei.

Aștept să nu-mi tremure mâna și să scriu poeme, și să completez în suflet locurile pe care plecarea ta mi le-a lăsat goale. De pildă, câteva bucăți de suflet.

Desen 24.

Mă aplec peste balustrada pământului

În căutarea unui alt univers înstelat,

Mult mai albastru decât ăsta unde stau.

Parcă ninge cerul cu înserări sângerii

Și norii care mă adăpostesc sunt tot mai reci,

Semn că vine iarna. Sunt o vară hipotermică,

Și ceața asta care mă acoperă îmi stinge soarele

Din minte, din inimă, mi-e frig și frică.

Țin în mine amintiri și poeme scrise în grabă

Cu mâini tremurate fără mânuși,

Și alte pământuri nu mi se destăinuie în șoaptă.

Stând la marginea lumii și a clipelor,

Caut necontenit vise mai calde si mai colorate,

Decât lumea alb-negru în care trăiesc.

-Caută în liniște, suflete, alte ceruri,

Și nu te apleca prea tare peste balustradă,

Să nu cazi!

Gând uniform

O să te găsesc în dimineața asta ascunsă după vreun vis alb, după vreo secundă indecisă unde să cadă, după un colț violet de lume, o să te strâng în brațe nesfârșit, până o să vină amurgul.

Pentru că tu mă faci să zâmbesc, și cu tine pot să râd cât vreau și să plâng fără încetare. Dacă plouă înnorat, tu ești soarele pe care mi-l așterni pe obrazul drept venit din lumi îndepărtate...

Și seara o să te culc în brațele mele, zâmbind, trimițându-te în universuri albastre și mult mai calde decât fulgii de zăpadă de afară care spre cer sunt de fapt niște îngeri...

Și o să te iubesc!.

Lorelei.

Pentru Tess.

Noi nu schimbăm cuvintele agățate de urechi ca pe niște cireșe coapte pe un punct dureros.

Și-au găsit lumea, noi ne-am găsit lumea...metrul nostru de lume.

Și suntem fericite.

Mă simt bolnavă fiindcă nu am soare, și în cer nu pot să citesc nimic. Mi-e dor de vară. Îmi lipsește cumplit.

Desen 23.

Era pe când copacii se ștergeau

De lacrimi reci la ochi

Și cerul începuse să plângă

De atâtea stele

Era pe când iarba

Se sufoca între pământ,

Litere și cer,

Era pe când ploile ningeau,

Și sufletele nu mai zâmbeau de ger,

Era-nainte să ne fi născut.

Era pe când afară se făcea mai frig,

Erau cuvinte,

Și lumini aprinse,

Erau orașe ținute în felinare,

Erau bomboane de pom

Și globuri aurii,

Erau oameni

Care se împărțeau în 3:

Îngeri, oameni, și oameni de zăpadă.

Era pe când noi nu

Ne cunoscuserăm în alb,

Era când suspinau codrii mai mult,

Era când începuse iarna

Să sufle-n geam

Cu flori de gheață,

Era iarnă și frig,

Și totuși noi, în îmbrățișare,

Făcusem focul în suflet,

Acolo unde era mai cald.

Lorelei.

I'm december for you.