Așteptare

Nimeni nu vede cum, de pe umerii mei,

Își coase copilăria aripi de hârtie

Ca și cum va putea să zboare-n mine acum,

După ce glasuri străine

Cu chipuri cunoscute și slavone

Mi-apasă pieptul obosit
De-atâta indiferență amară.

Sufletul ăsta, răsucit și strâmb,

A văzut cum inima-i decojită

S-a umplut deodată de cuvinte albe

Și-a așteptat cuminte să dispară

Frigul ăsta de ianuarie interminabil
Și să-și ia primăvara avânt de pe umerii lui.

Sufletul ăsta a uitat cum să mai iubească iarna

Și-așteaptă, cuminte,

Cu ochii plini de iubire,

Să răsară florile

Să apară fluturii.

Lorelei.

Is any problem?

Ce dacă strig atât de tare la cer în speranța că cineva o să mă audă de la alt capăt de timp și o să-mi răspundă cu ”da” sau ”nu”, sau o să aud niște răspunsuri neînțelese cu care să mă mulțumesc pentru tot restul vieții? Ce dacă citesc anumite cărți în care parcă regăsesc iubirile mele trecute și viitoare? Ce dacă mi-am cuibărit atât de bine fericirea încât nimeni nu mi-o poate scoate atât de ușor? Ce dacă râd așa de mult și râsul meu de capră îi duce pe alții cu gândul la o viață plină de zâmbete copilărești? Ce dacă am sprâncenele diferite și uneori, sub seriozitatea mea de o clipă care stă să se răstoarne se ascunde un suflet care ar râde, atunci, cu o poftă groaznică? Ce dacă, în prostia mea, regăsesc uneori ziduri de care să mă dau cu capul până sângerez? Mai târziu, toate durerile trec.... Ce dacă prefer să strâng mâna cuiva drag atunci când sufletul meu pare atât de singur, și să privesc ” cu ochii ăia ai mei” anumite aspecte, mai mult sau mai puțin favorabile? Ce dacă, în loc să sar de bucurie că am luat 10 la fizică, mă bufnește un plâns de-ăla de copil și în aceeași oră am un chef teribil de cuvinte care să mă facă să zâmbesc mai târziu...scrise, sau spuse? Ce dacă visez monștri verzi cu ”zâmbet cretin și privire idioată”? Ce dacă vreau să fiu mereu copil, indiferent dacă așa n-o să ajung niciodată profesoară de română? Și ce dacă vreau să fiu profesoară de română? Ce dacă sper la viața aia roz, și până la urmă realizez că fără puțin negru, n-ar avea niciun sens? Ce dacă prieteniile mele sunt insolite si calde, ca un soare? Ce dacă iubesc persoane...la fel de insolit si cald? Ce dacă mănânc o ciocolată întreagă pentru că așa mi-a venit mie? Ce dacă necuvintele mele le scriu pe tablă și, în alte momente, le șterg cu buretele și-mi vine să scriu cuvinte lungi, interminabile? Ce dacă iubesc așa de colorat și prostesc? Ce dacă joc șotron pe aceleași simțiri pe care altădată aș fi călcat fără grijă? Ce dacă iubesc tot ce e de la natura asta? Ce dacă mă uit în niște ochi ” terifiant de ciudați” și apoi privesc pe geam cum ninge ” naiv”? Ce dacă îmi place să mă trântesc în zăpadă și să simt cum fluturii ăia care răsar de nicăieri, atât de albi, mi se lipesc de obrajii atât de roșii? Ce dacă, ce dacă, ce dacă? Apoi, apoi, apoi. În fond, întotdeauna găsesc ziduri de care să mă dau cu capul. Iubesc. Visez. Sper. Și da, zbor.

Any problem?

Lorelei.

Brusc, pe poza asta a apărut o urmă de zâmbet. De nicăieri.

Ăsta e unul dintre postările alea care n-au nicio noimă. Doar că așa mi-a venit mie.

Unde eşti, vară?

Dacă ar fi totul atât de simplu
Aş muşca din zăpadă ca dintr-o cireaşă coaptă
Prefăcându-mă că am prins vara de picior.

Dar mi-e atât de dor de soare...

Şi dacă aş putea, mi-aş pune-n picioare sandale

Şi-aş aştepta să se facă primăvară.

Grăbeşte-te, adu-mi vara înapoi

Şi pune-o timid pe tâmplele mele.

Unde eşti, vară?

Lorelei.

Poem

Când fericirea te umple ca un izvor cu ape tulburi

Sclipesc stelele mai tare

Și luna-ți bate în priviri cu raze...

Privirea ta- acea privire teribil de ciudată

Mi-aduce-n suflet mirosul de liliac primăvăratic,

Deși e (atât de) iarnă afară

Și totuși, și totuși,

Mâna ta mi-aduce celestul

Îmbrățișărilor divine ale primăverii

Din timpul în care

Soarele-mi cutremura ființa

Și zeii boemi, înaripați, îmi puneau pe tâmple

Poeme înflorite

Și zâmbete care visau la o neîntreruptă iubire.

Timpul, timpul ăsta care stă între noi,

Are nevoie de inimi care să-l primească înăuntru

Ca pe un soare. :)

Lorelei.

În seara asta să nu spui nimic

În seara asta să nu spui nimic

Vreau s-ascult tăcerea cum se izbește de noi

Și vreau s-aud cum fulgii de nea

Se frâng în geamuri

În seara asta să-mi lași visul să se ascundă în noi

Și privirea s-o lași să se umple de amintiri

Ca și cum am developa fotografii

Să lași marea să curgă în mine

Și delta să mi-o pui pe tâmple,

să-mi lași lava să-mi umple venele

de incandescența iubirii

Să-mi lași gândul să creadă

Că există dragoste, măcar atât

Și să-mi lași fluturii să-mi ningă în suflet

Și mâine să-mi pui în privire

Un cer de dimineață marină

Cu soare-n mijloc,

Să-mi lași sufletul să se dospească

La minunile care ne-acoperă

Cu aripile-n spate

Să iubim diminețile și timpul

Să mă lași să cred în vise

Și să mă lași să iubesc

Să-mi fac pod peste suflet

Pe care să trec atunci când doare

Lasă-mi iarna să-mi crească pe umeri

Și fericirea să-nghețe

Ca avioanele de carton care ne zboară-n inimi

În seara asta să nu spui nimic
Vreau s-aud cât doare timpul și amorul

Vreau s-aud cum răsar stele

Lorelei.

Happiness

E-un curcubeu

Deasupra sufletului meu!...

Într-un fel, cu necuvinte, cu tăceri colorate, cu stele pe tâmple sau mare-n priviri, cu lumi agățate la urechi și ceruri în gând, cu veri cuibărite în suflet și prietenii în inimă, cu ploi însorite, romane geniale și vise insolite și cu toate lucrurile care-mi mai trec acum prin minte...e atât de frumoasă fericirea...e-atât de blândă...

Ca să ajungi la fericire nu-ți trebuie hartă. Îți trebuie suflet.

Mâine încep cu olimpiada. Mi-era dor...

O să-mi iau aripile și razele de soare-n buzunar și sper s-ajung departe...

Lorelei.

E-un curcubeu

Deasupra sufletului meu!...

20 ian.

20 ian.

Lasă-mi timpul să mă uite-ntr-o vară

Şi lasă soarele să-mi răsară pe buze,

Doar atât vreau,

Dar nu-mi da voie

Să cad de pe pleoapele tale

Cu aripile prinse de umeri.

Lorelei.

Wish

Mi-aș dori ca sufletul
Să nu-mi fie rănit
De strigătul umbrelor infernale ale lumii,
Să-mi fie timpul un soare tăcut
Și să mă nasc a mia oară din poem
Cu dragostea pe buze și aripile în spate.

Lorelei.

17.01-happy day

lumile se înnoadă
deasupra amintirilor mele
și soarele mi-a căzut în priviri
ca o vară

în nopțile înșirate șoptit
mi-e luna un zâmbet pe ale mele buze
și-mi curg stele pe tâmple
cu minunile puse inel pe degete

din fericire mi-am construit templu
și hârtiile-mi sunt pline de poeme
sufletul mi-e umplut de plenarul trăirii

în suflet am tatuate întrebări
și poezii fără rimă
și-n alt colț
undeva mai spre vest
am pusă la amurg emoția
și pe umeri, aripi

nopțile mele
sunt nemărginite și insolite
și le iubesc mai mult
cu o carte în mână în ore târzii

dacă m-ar întreba acum cineva
ce aș vrea să devin când voi fi mare

ei bine
eu vreau să devin fericită
și, poate, vreau să devin copil

de când mă simt atât de fericită
aș mușca lumile
și-aș sufla în păpădii primăvăratice

așa-i la 14 ani
joc de cărți cu iubirea

sălbatic, dorul

sălbatic e dorul
și uitarea, terifiantă

amurgul ține loc iarna de-amor
și tot golul ăsta dintre noi
e doar dor înaripat

și totuși
fluturii noștri n-au învățat
să mă umple de tine

sălbatic
sălbatic, dorul
mi-a amorțit în privire

pe inimă
îmi stă iubirea
agățată de iertare

sălbatic, dorul

Lorelei.

poemo-peisaj

cu șireturile
leg nuferii de fundul lacului
să nu-nghețe

afară doare materia

schizofrenic, cerul
se chinuie să nu se încurce
într-o pânză de păianjen
pe care o privesc
din fereastră

într-o perfecțiune
simțurile se înnoadă
în antimaterie
și soarele își adună visarea
din jocul de șotron

norii sar coarda
și Marea Neagră îngână amorul
mi-o imaginez
visând la muntele ei
de dincolo de lume

sub epidermă îmi cresc
ceruri invers proporționale
și se încrucișează lumi
pe fruntea ta

iarna și-a îngropat fulgii de nea
și parcă vine primăvara

nevrotică, iarba,
caută iubirea care curge
și îi e teamă

cerul și pământul
ca frumoasa și bestia

și eu sunt trandafirul
care se ofilește

că așa-i acum

câteodată încep să cred

că pentru mai toți oamenii din jurul meu

iubirea e ținută în colivie

și nu vor să-i de-a drumul

să zboare

o lasă să se zbată

între grilajele cutiei toracice

și nici măcar n-o șterg de praf

o-ncuie cu lacăte

și-aruncă apoi cheia

câteodată încep să cred

că mai toți oamenii din jurul meu

se folosesc de alții ca de niște pansamente

pe care le pui

doar când doare

altfel

pot muri

mă umplu de zăpadă și gheață

mi se încleștează sufletul

și plâng

cu inima strânsă

care altădată

cunoscuse zborul...

cunoscuse zborul...

mă văd doar o nebună

din care scoți vise cu acul

înțeapă

doare, puțin

dar și sufletele care plâng mult

pot îndura durerea

nu?

Lorelei.

Desen 25.

Îngerul avea aripile întinse

Acoperite cu pene rozalii, mate,

O aripă și-o rezema de cer

Îndreptată ca o pușcă spre stele

Iar cu cealaltă îmi atingea mâna stângă

Ca o mângâiere.

”Da”, i-am spus

”Hai să-mpușcăm stele

Una după alta pe aceeași direcție.

Poate după ce-o să avem cale liberă

O să putem s-ajungem

La univers.”

Se gândea îngerul apoi că

Dacă și-ar îndrepta aripa spre capul lui

Și-ar trage, n-ar mai fi îngeri

Și dacă ar împușca stele

Ar plânge cerul de dorul lor,

Ar plânge mările și ar striga oceane,

S-ar muta munții de la locul lor.

”Nu trag în nicio stea”, mi-a spus,

”Ține pușca asta și împușcă tu cerul

De vrei, iar de nu,

Arunc-o de pe stâncă să nu cumva

Să rănim pe cineva...”

Lorelei.

Din dor

Ţi-ai uitat sărutul pe buzele mele

Când m-ai otrăvit cu tine,

Ţi-ai uitat iarna în sufletul meu

Când m-ai dezbrăcat de aripi.

Absurdul mi l-ai pus în priviri

Şi-am orbit de lumina lui
Şi mi-ai lăsat scrijelit pe inimă

Cuvântul care-mi semăna a dor.

Ţi-ai uitat glasul în mintea mea

Când ai plecat cu primul tren din gară,

Ţi-ai uitat lumina în privirea mea

Când te-ai dezgolit de nemurire.

M-ai agăţat în cuiul cerului

Şi-atunci am stins soarele cu răsuflarea

Dar eram podul peste stele

Pe care ai trecut încercând s-atingi Luna.

Ţi-ai uitat zâmbetul, îngerule,

Pe chipul meu palid cu priviri neuniforme,

Mi-e inima o cutie încuiată cu lacăt

În care ţi-ai uitat iubirea,

Cu cheile aruncate.

Dorință

Dați-mi, vă rog, un ac și-o ață, căci

M-am gândit aseară să cos niște stele

Și niște luni din hârtie

Pentru că-mi pare cerul gol;

Și, poate-așa, o să-nvețe noaptea să râdă.

Lorelei.

Dorințele mele vin din stele.

Dear...

Până la urmă ce e aceea viața?

E doar o oglindă

Pe care zărești reflexiile sufletului

Uneori cu tendințe daltoniste?

Atunci când oamenii vechi

Nu-ți mai sunt de folos

Îți cumperi alții cu bani puțini?

Ce sunt ăia îngerii

Când cerul s-a înălțat atât de mult

Încât i-a strivit?

Ne-ai strivit...(!?)

Ce e acela sentimentul

Când nu știi decât să-l împrumuți

Din cărțile de la biblioteca orașului,

Cărțile care vin și pleacă

Și pe care...le uiți...în timp...?

Ce e aceea să rănești un suflet

Când crezi că te-ai săturat

Și vrei altceva...mai normal

Decât nonconformistul din noi?

Ce e aceea tăcerea

Decât poeticul din ea,

E doar o formă incoloră

De a-ți ascunde lăuntricul în necuvinte?

Ne-am uitat aripile-n spate

Și fără să vrem, am învățat zborul,

Dar, poate, ne-am luat zborul

Și din inima ta...

Am plecat cu marea-n priviri

Și luna la ureche-n loc de floare...

Ce e acela zborul?

Ce e, de fapt, iubirea ta?

E doar ”ceva” pe care-l citești

Ca pe-o scrisoare

Când îți mai amintești?

Și totuși...

Cu ce drept ne calci sufletul,

Cu ce drept încerci să uiți...

”Mai ții minte?”

Uneori încep să cred

Că n-ai ce să-ți amintești. Indiferența

Aduce, implicit, uitare.

Lorelei.

-The end of love.-

Desen 25.

În întunericul infern

Văd minuni.

Acolo strigă sufletul

Și apele în taină.

Strâng în pumni

Frânturi de oameni

Care, într-un timp

Neștiut

Erau ca zeii. Nemuritori.

În esența din palma mea

Găsesc zâmbete.

Unde-s ploile

În care-mi puneam

Furtuna din suflet?

Unde-s cuvintele

Din care-mi construiam

Templu?

Unde sunt zorii

Prin care strigam?

Ce e minunea?

Praf de stele

Și priviri senine.

Îi surâdeam cerului

Îi surâdeam cerului

Pe vremea când eram doar o copilă

Și vedeam soarele un glob de sticlă.

Mi-aduc aminte cum îmi rezemam

De privire primăvara

Și-o puneam între două margini de glas,

Împingând noaptea mai mult, tot mai mult

Spre soare, crezând,

Că primăvara vine dinspre miazăzi.

Lăsam să-mi curgă cerurile,

Să se deșire-n stele

De la colțul ochiului meu

Până la lună, la soare și-napoi,

De la Polul Sud la Polul Nord,

Și-apoi să văd cum bolta se întinde

Peste buzele mele, peste iubire

Care se prelungea de la minus

La plus infinit.

Culcam curcubeiele în palmă

Și stelelor le dădeam fiecăreia câte o insulă

Care strălucea, strălucea,

Până-nspre zori când se sfâșiau tăcând

Și eu inventam mai mereu ceruri noi,

Mai mari decât un zâmbet,

Cu alte stele, din alte cuvinte

Pe care puteam

Să merg desculță

De la dreapta la stânga, dinainte, înapoi.

Și-apoi mă curentam de stelele serii

Lipind doi poli de magneți electrici

Și înotam prin marea cerului
Pe care mi-era frică să-l privesc uneori,

Înfriguram apusul,

Răsăritul îmi era privire roz

Și ziua și noaptea le puneam în clepsidră,

Doar timpul mai era

O gaură de cer, cu stele ca gânduri,

Și cerul se-arăta ca gaură în timp

Cu gânduri ca stele.

Lorelei.

Dacă lumea ar fi fost...

Dacă lumea ar fi fost un glob de sticlă în care să mor și să renasc pentru cuvânt

Aș fi ales să mă închid acolo și s-arunc cheia acestui templu sfânt,

Dar am privit universul prin fereastra sunetului și baloane de săpun

Și am văzut umbre negre și apusuri îndulcite forțat cu zahăr brun,

Am văzut suflete care-și îngrijeau amorul tot cu amor

Și-am auzit glasuri care țipau nebun de inimă arsă și dor.

Dacă lumea ar fi fost un glob de cristal pe care îl scuturi și începe să ningă

Aș fi fost un cuvânt nins, patinând stângaci pe viața asta nătângă.

Dar dacă încerc să discern cuvântul între vis și realitate

Nu găsesc decât o lume murdărită de păcat, umbrire și imoralitate.

Lorelei.

Plecare

Mi-era greu să-mi desfac eul

De de universul pe care se lipise,

Rotunjisem incertul

În buchetul de stele și vise.

Apăreau deasupra mării amintirile

Ne-am dus și noi ca fluturii nicăieri

Am călcat uniformul, drogurile,

Și-am căzut în cer, ca îngeri efemeri.

Ne-am nins apoi ca două flori de nufăr

Am furat iubirea de pe altă planetă

Și-am pus-o pe inimă-n cufăr

Ca un sunet de magie, ca o sonetă.

Atunci pusesem prietenia în amforă

Cuvântul îl găseam transfinit

Repetam efemerul ca o diaforă

Și infinitul îl ascultam la infinit.

Lorelei.

Adieu, mon petit 2010...!

Ai fost anul meu de suflet, anul meu genial, in care am iubit mai mult decat am urat, am sperat mai mult decat am abandonat, am iertat mai mult...si daca parcurg tot anul, n-o sa gasesc decat minuni...olimpiada, Moldova, tabara, marea, prieteniile, stelele, vara...milioane de batai de inimi...toate poemele mele, si toate miliardele de sentimente care m-au incercat...

O sa-mi fie atat de dor de tine!

Lorelei.