Îi surâdeam cerului

Îi surâdeam cerului

Pe vremea când eram doar o copilă

Și vedeam soarele un glob de sticlă.

Mi-aduc aminte cum îmi rezemam

De privire primăvara

Și-o puneam între două margini de glas,

Împingând noaptea mai mult, tot mai mult

Spre soare, crezând,

Că primăvara vine dinspre miazăzi.

Lăsam să-mi curgă cerurile,

Să se deșire-n stele

De la colțul ochiului meu

Până la lună, la soare și-napoi,

De la Polul Sud la Polul Nord,

Și-apoi să văd cum bolta se întinde

Peste buzele mele, peste iubire

Care se prelungea de la minus

La plus infinit.

Culcam curcubeiele în palmă

Și stelelor le dădeam fiecăreia câte o insulă

Care strălucea, strălucea,

Până-nspre zori când se sfâșiau tăcând

Și eu inventam mai mereu ceruri noi,

Mai mari decât un zâmbet,

Cu alte stele, din alte cuvinte

Pe care puteam

Să merg desculță

De la dreapta la stânga, dinainte, înapoi.

Și-apoi mă curentam de stelele serii

Lipind doi poli de magneți electrici

Și înotam prin marea cerului
Pe care mi-era frică să-l privesc uneori,

Înfriguram apusul,

Răsăritul îmi era privire roz

Și ziua și noaptea le puneam în clepsidră,

Doar timpul mai era

O gaură de cer, cu stele ca gânduri,

Și cerul se-arăta ca gaură în timp

Cu gânduri ca stele.

Lorelei.