Începutul a ceva...(...)

Un alt Octombrie mi-a lăsat în suflet gustul amar al unei toamne puţin mai calde. M-a lăsat să respir, să trăiesc, să-mi prind la gât un colier de dorinţe şi nebunii şi să merg mai departe.

De mâine, păşesc puţin mai încrezătoare, dar stângaci, într-o lună colorată. Totuşi, Noiembrie al meu e o bucată de suflet.

Şi mai am nişte bucăţi de suflet împrăştiate prin lume. Diana, Elena şi Tess.

Totuşi, mi-e dor de Noiembrie. Mi-am legat sufletul şi sper să ajung departe. Cu poemele mele, chitara, nişte prietene şi gânduri înaripate.

Noiembrie lung, un sincer bine ai venit!.

Mă voi face, cândva, vânt, şi îţi voi cutreiera părul ca pe o pădure de stejari. Atunci, zeii or să sufle în mine din dragostea ta, şi-am să mă pierd, infinit, într-un necunoscut straniu, fără să fi cunoscut vreodată esenţa parfumului tău.

Azi îmi miros gândurile a Kenzo Jungle.

Lorelei.

4u.

Nu mai ai ce să-mi iei...

Mi-aduc aminte şi acum clipa în care m-ai prins de mână...Nu mi-ai atins nici sufletul, nici inima. Mi-ai atins ce aveam mai scump pe lume. Mi-ai atins totul.

Am avut nevoie de sufletul pe care să-mi aşez tâmpla...poate doar să strig scurt, sau să mă rezum la un oftat şi o lacrimă. Am avut nevoie de mâna pe care s-o strâng în momente teribile, ca şi genul de "am nişte emoţii de nu mai pot!"...

Mi-aduc aminte o grămadă, nu ştiu dacă am uitat vreodată ceva, dar ne-au crescut aripile înapoi. Le ascundem straniu şi dureros...şi chiar dacă nu le vede nimeni, sunt acolo!...

Nu ştiu cât ai uitat, ce ai uitat, dacă ai uitat, dar eu n-am uitat nimic.

Păstrez în palme sufletul care n-a încetat niciodată să fie. Nu vreau să mă eliberez în spaţiu şi timp. Nu vreau să fiu matură...

Eu vreau doar copilăria pe care s-o ţin cuminte în buzunar.

Hai să mergem să trăim. Prinde-mă de mână, şi vedem noi unde ne duce zborul.

Nu se va întâmpla.

A plouat într-o oarecare zi, și poate ai fi vrut să-ți plouă și ție puțin în suflet.

Ai fi vrut să te trezești în dimineața asta cu soarele de afară în minte și-n inimă. Dar draperiile tale au fost trase puternic aseară, și soarele nu a cutezat să-ți tulbure somnul.

Ai fi vrut să mă plimb pe stradă, în fața casei tale, și să-ți intru, poate, iarăși în inimă. Să-mi fac loc între ura din tine și minciună, între diferența de ”a fi” și ”a trăi” cu adevărat.

Ai fi vrut să îți intre cerul în gânduri, să ți le facă albastre...albastre de tot, ca să cunoști îngerii. Tu n-ai zburat niciodată, sweetheart, nu știi ce înseamnă fericirea de a trăi înalt.

Carpe diem! , iubire...Ai nevoie.

Shopping list:

-Pelerină invizibilă. Ca să nu mă vadă noiembrie mâine.

Și, dragul meu Nov., mâine dimineața nu sunt acasă.

Lorelei.

Cuțu meu. Alfie, alifia mea.

Atât.

Aștept să ningă dimineața peste tâmplele mele,

Și chiar dacă m-ar găsi goală de haine și de tine,

Nu mi-ar fi frică.

Am renunțat la neiubirea ta tot descusută și înnodată înapoi.

Am să mă trezesc, atunci, dimineață,

Și poate o să-mi fierb cafeaua cu puțin zahăr,

O să-mi strâng părul, și odată cu el, amintirile în pumn.

De mâine uit de tine, neiubire!...

Aștept să cadă frunzele și, poate, să fie soare,

Și aștept să nu te mai văd,

Înger obscur, fals, imperfect.

Ce mi-ai făcut, suflet îngrozitor?

Ce mi-ai făcut?...

Lorelei.

Gând.

Număr ziua de azi, de mâine...

Și, chiar dacă a trecut un an, pașii mei s-au întors spre trecut, la 180 de grade. Ajung din nou în luna aceea de amintiri, my sweet november.

Pare absurd. E absurd.

Și nu știu dacă anul trecut m-am gândit că ceea ce scriu e o tâmpenie îngrozitoare, anul ăsta ajung la ideea că totul nu a fost doar o fantezie. A fost, pur și simplu.

Dragul meu Noiembrie, te întrebai cum o să arăt peste un an.

Mi-a crescut părul, mi-am schimbat parfumul, am zâmbit mai mult, am iertat mai mult, am sperat mai mult, am iubit mai mult. Port ochelari. Mi-au crescut aripi și amintiri. Încă te iubesc.

Dar, scumpul meu...

Nu te mai vreau înapoi.

Lorelei.

Schiță de portret

Dar el se îndrepta spre fereastră ca un gând nefiresc. În seara asta, avea cale liberă spre cer. Putea să plece, să ia o stea în spate, să se-ntoarcă înapoi și...atât.

Avea s-o lase dormind, avea s-o lase visând, zâmbind inconștientă.

Dar ce n-ar face el...pentru ea?

Ar fi bătut din ușă în ușă, pe toate străzile la rând, să găsească măcar vreo urmă, vreo umbră de stea. Dar muritorii de rând, nici aceia măcar de pe străzile franțuzești care-l înconjurau, în lumina bizară a felinarelor aurii, nu reușiseră să atingă măcar vreo stea.

Avea să încerce el. Oricum, cineva se juca atât de bine cu el, încât...până și aripile lui de plumb începeau să zboare, oricât de greu ar fi părut.

Și totuși, avea să plece.

Și chiar dacă nu s-ar mai întoarce, că ar întâlni pe drum vreun alt muritor îndemnat să fure stelele, și s-ar prăbuși amândoi fără urmă, ar lăsa măcar acasă parfumul pielii lui atât de dulci.

Dragostea învinge limitele.

Și s-a gândit că asta mai are de făcut. A furat săruturi, priviri, inimi, suflete, mâini...a furat totul. Doar stele n-a furat. Și o să ia acum, pentru ea.

Și ea nu era decât un prilej al încercării lui. Ea îl privea necontenind după ușă.

-Nu dorm niciodată, dragul meu. Eu sunt iubirea, și m-am gândit că ar trebui să mori pentru mine.

Lorelei.

Absurd.-pentru că așa a fost numit de Tess.-

Și el dormea.

Ea îl privea în oglindă prin fumul de țigară cu gust de mentă. Nu fumase. Dar timpul nu era pierdut.

Poziția lui nefirească, gândurile lui care prindeau aripi, respirația ei prea înceată. Era liniște, și totuși camera era plină de îngeri și de strigăte.

S-a ridicat de pe scaun, a stins țigara dintr-o mișcare fixă, și s-a dus lângă pat. I-a luat capul în brațe, l-a sărutat, a zâmbit...S-a îmbrăcat zgomotos și a părăsit dormitorul cu un strigăt strâmt al ușii care ascunde ceva.

El nu se mișcase, și nu făcuse nimic.

Probabil nici n-avea să mai facă ceva vreodată.

Unde plecase îngerul lui? Ce visa? Ce-și dorea? Ce avea să facă mâine?

Avea să-și plimbe câinele, să iasă în parc, să citească ziarul, să își cumpere ceva.

Acum dormea.

Dormea sau...murea.

A deschis ușa, i-a tăiat aripile și le-a dus la gunoi. Acum putea să plece.

Lorelei.

Mi-e atât de dor să te strâng în brațe, să îți spun te iubesc, să te cunosc, cu fiecare clipă, cu fiecare zâmbet, cu fiecare privire. Mi-e atât de dor de tine, îngerule!... Te-am căutat, zi și noapte, printre amintiri și parfumuri incerte, în suflet, în gând, în inimă, în frunze, în tot...

Cuiva.

”Ne înfioram și păstram o frunză, ca o inimă, în palmă. Strângeam pumnul, să nu ne fure toamna inima.”(Maidanul cu dragoste- G.M.Zamfirescu)

Lorelei.

Desen 19.

Ieri a căzut o frunză pe creștetul meu,

S-a înnmuiat și a curs ca un râu,

Și brusc pe tâmplele-mi

Se făcuse toamnă...

Dădeam din aripi ca iubirea din dor,

Ca timpul din clipe,

Ca toamna din frunze,

Ca cerul din stele.

Și îmi părea rău că mă autumnasem și eu,

Îmi cădea părul ca frunzele

Și genele se îngălbeneau de tot ca o iarbă

Și totul murea și era trist.

Lorelei.

Autumn song.

Dacă nu ai simțit până acum
Adevăratul sens al zborului,
Dacă nu ai cunoscut încă bucuria
De a trăi nepăsător ca un fluture,
Atunci nu știi ce înseamnă aceea fericirea.
Pentru că nu știi ce înseamnă tăcerea unei frunze,
Nu știi că tăcerea doare mult mai rău
Decât doare vremea furtunoasă,
Nu știi că și iarba îmbătrânește câteodată
Cu brumă, și nu știi că și zâmbetele
Sunt mult mai melancolice toamna...
N-ai de unde să știi...Pentru că nu ai învățat
Încă să crezi în miracole...

De ce să lăsăm frunzele să cadă,
De ce să lăsăm parfumul îngerilor plecând?

Uite ceva din mine. Doar un pic.

Lorelei.

Lovely.

Toamna asta nu știu când a început
Habar nu am când am vorbit prima dată cu o frunză
Dar acel 1 aiurând de septembrie
Peste care a trecut jumătate de toamnă
Cu jumătate de zâmbet,
Mi-a împodobit sufletul gol, cândva,
Cu iubirea ta, pe care mi-o ascund sub haine.
Te ador când îmi ridici sprânceana
Deasupra ochilor acelora din care prind încredere
Te ador văzându-te când mă iubești
Dintr-un zâmbet
Și mă urăști cu o lacrimă.
Toamna asta e toamna mea,
Toamna în care mi-au crescut aripile înapoi...



Inima mea e atât de mică, dar tu ți-ai făcut atât de ușor loc în ea!...
Te iubesc...

Lorelei.

I'm a cigarette.

Am chemat iubirile la o cafea amară

Într-o seară cam ciudată de octombrie,

Dar și-au uitat țigările acasă,

Și, neavând nici vreun trabuc sau altceva

Au început să fumeze din mine

Și așa, mă chinuia dorul, sufletul, gândul,

Timpul mă sorbea clipă de clipă,

Noaptea, lumină de lumină.

Dar nici după ce iubirile m-au fumat de tot,

Tu n-ai venit să mă stingi

Probabil într-un pahar cu apă din care ai băut,

Ci tu, scumpul meu,

M-ai călcat în picioare.

Lorelei.

Mi-au crescut aripile înapoi. Tu mi-ai dospit singur în suflet.

Mai ştii? S-a întâmplat acum 100 de ani.

Îţi mai aduci aminte clipele care stăteau între noi?

Ne aşezam la două capete

Diferite,

Dar perfecte, de secundă,
Şi ne întâlneam privirile ca nişte copii

Şi parcă nu ne vedea nimeni,

Timp în care la geam cădeau oceane întregi

Care, poate, mi-ar fi îndoit şi aripile,

Dar nouă nu ne păsa.
Afară erau ploi reci, mult mai reci decât gheaţa,

Deşi era toamnă pe frunze, pe gene de vânt,

Dar la noi în suflet

Înfloreau mai mult trandafirii, decât arămiul,

Şi era vară.

În timpul acela, fie că ne era bine, ori nu,

Călătoream cu gândul spre mări infernale,

Spre plaje infinite, mai vechi decât noi,

Pentru că ne ajungea o privire scurtă

Şi inima zbătea a vară,

Atingeam vacanţa cu vârfurile părului bronzat

Şi sufletul se strângea ca o castană...

Coaptă...

Mai ştii?

-Eu aproape că nu mai ştiu...poate a trecut mai mult de un secol, sau mai puţin de-o săptămână...

Nu...nu mai ştiu...mai am doar în palme jumătăţi nebune de fotografii, jumătăţi de amintiri, de suflete, de aripi.-

Mi-e dor să te aud spunându-mi "te iubesc"...

Being in depresion.

Pasăre, vultur pleșuv și nebun,

Piatră, tăcere fără vedere în lumină,

Gândule, singurul meu poem întrupat,

Suflete, înger palid cu aripi frânte,

Voi, toate, poeme fără nume,

Jurnale de viață și file desenate,

De astăzi mă declar, pur și irevocabil

Abecedar de gânduri deschis la prima pagină,

Intrat în depresie, sângeriu și zbuciumat,
Pentru că toamna și iubirile

Îmi provoacă, mai în fiecare seară

Căderi nervoase.

Lorelei.

Mă dau de gol. Spune-mi că mâine o să cadă cerul, și o să mă ascundă de dragostea ta. Te vreau înapoi...

Desen 18

Mă întreb câteodată

Când aud tocurile strigând mai tare

Pe asfaltul mort

Dacă există vreo tăcere atât de pură

Încât zgomotului

Îi e frică, sau poate nu știe să înoate

În liniștea infinită,

Și să ajungă la celălalt capăt de timp;

Ci doar atât,

Se oprește acolo de unde a plecat

Și, rătăcit în

Clipele care se aud tot mai tare

Se sparge în trei

Și cade, neliniștit, în neant...

M-am întors cam repede.

Trebuia să mai stau.

Lorelei.

Dar, suflete, știi că m-am cam regăsit?

I need to breathe

Cred că fiecare dintre noi ajungem în anumite momente în care simţim că nu mai suntem "ai noştri" în întregime, că a intervenit peste noi altceva..

Probabil, am ajuns la punctul vulnerabil.

Punctul în care simt că din orice cuvânt pe care îl plasticizez, cineva mă descoase, fir cu fir, mă desprinde literă cu literă...

Şi simt că nu mai pot!

Şi da...cred că o să fac o pauză...Poate, mâine mă răzgândesc. Poate nu mă mai răzgândesc niciodată, sau poate că de mâine o să mă duc să iubesc.

Am nevoie să respir şi atât.

Şi totuşi te-am iubit, indiferent că eşti ăla cu zâmbet cretin şi privire idioată, sau altcineva. Dar am şi eu nevoie de o pauză de la...mine, probabil.

"Anii mei tineri au sunat a cântec...dar am trecut pe lângă el cu dragostea de mână, şi am rămas cu mâna întinsă ca a regelui Lear..."

Lorelei.

Lipsă.

Câteodată îmi vine să strig, să arunc, să plâng atât de tare, să răbufnesc...dar totul se rezumă într-o lacrimă rostogolită pe furiș sub fața acoperită de păr, o strângere de degete, o închidere de ochi... Pentru că nu...nu pot, n-am voie mai mult.

Și în privirile minții parcă aș ucide în tăcere, poetic doar, și poate aș adormi, dacă aș ști că atunci nu mă vede nimeni...și aș plânge, și m-aș duce în alte lumi, poate în vremuri cu Ilene Cosânzene și Feți Frumoși, sau...în lumile mele...

Poate, câteodată, simt nevoia să închid ochii și să mă culeg din alte spații, să nu mai cunosc, doar ”să fiu”...

Da. Iubesc. Nu știu...nu știu pe cine, doar așa, câteva fragmente de veșnicie...Dar iubesc.

Și da, îmi iubesc și imaginația mea ”care dă pe afară”, și nebuniile mele, și anormalitățile, și tot ceea ce alții”nu au” pentru că ei”nu au”.

Și poate, uneori, mi-aș deschide și eu ”turbinca lui Ivan” și aș pleca de aici. Dar simt, uneori, că doar trebuie să închid ochii și trec altundeva.

Vreau să plec departe. Și cred că o să încep de aici. Lucrurile mari se încep cu treapta de jos. Dar vreau să plec.

În La Medeleni. Pentru că aia e lumea mea de suflet, na. Am și eu una...

Să știi că și jucăriilor le e frig câteodată.

Jurnalul unei scriitoare- Suntem zei

Iubitule,

(M-au trezit zeii cu vocea lor,

Cântau ceva sublim la etajul trei)

De dimineaţă m-am dus până la masa de machiaj

Şi mi-am dezgolit pieptul

De cămaşa mov de noapte
Şi de gânduri,

Şi cred că mi-au crescut aripi

În loc de umeri

Şi mi s-a ridicat sufletul

Până sus

Căci îl vedeam reflectat

În pupile.

Dragul meu,

Las zeii să mă dezgolească
Încetul cu încetul

Şi să soarbă din mine

Licoarea sufletului întinat

De atâta dragoste diafană.

Scumpule, te rog, nu mă uita

Într-o ploaie de lume insensibilă,

Te rog, nu-ţi lăsa zâmbetul

Şi iubirea să plece,

Pentru că zeii au să mă bea fără milă

Şi au să ia din mine

Toată minunea de care mă umpluse

Cândva, evident,

Dragostea ta celestă,

Şi-mi vor rupe aripile,

Şi îmi vor smulge prin buze

Visele

Şi, dragul meu,

Nu mă uita în mâinile lor ciudate.

Iubitule, mă întorc acasă rănită de vreme,

Zeii noştri mi-au tăiat glasul,

Te rog,

Mângâie-mă, sărută-mă,
Resuscitează-mi sufletul din mine

Şi lipeşte-mi înapoi

Aripile care mi-au crescut dimineaţă,

Apoi acoperă-mi bătăile inimii

Cu vreun gând ceva, sau cu vreo haină,

Încuie uşa,

Să nu ne găsească zeii cumva...

Şi apoi, dragul meu,

Lasă-mă să adorm

În braţele tale

Pline de parfumul prea dulceag

Al ceea ce era, demult,

Al meu...

Lorelei (în metalimbaj).

Desen 17.

Să mă iubești când norii or să uite de mine,

Când luna o să cadă,

Când vântul o să mă dezgolească

De umbre,

Să mă iubești când

Nu mai am cuvinte și frunze

Cu care să mă acopăr,

Când nu mai am șoapte

Cu care să strig,
Când nu mai am gânduri

Cu care să lupt.

Să mă iubești

Când nu mai știu ce înseamnă să iubesc,

Când mi-e frig și frică,

Să mă iubești când

O să fiu singură, doar cu pietrele

Și, poate, cu niște vulturi,

Când o să uit să mai fiu,

Să mă iubești când o să vină iarna

Și când n-or să mai fie ploi,

Să mă iubești când o să fiu

Singură de tot,

Și totuși,

Iubește-mă și atunci

Când nu mă iubești.

Lorelei.

Despre noapte

Oamenii nu mai știu să înțeleagă ce este aceea noapte.

Noaptea nu se naște din timp,

Nu este noapte atunci când soarele

Cade prin alte lumi,

Sau atunci când felinarele se aprind

În dreapta sau stânga drumului spre nicăieri.

Nu este noapte când copiii trebuie să doarmă,

Sau când poveștile încep

Să umple camera de copilăria lor,

Nu este noapte când norii

Se întunecă și se opresc din fugă...

Este noapte atunci doar, când

Întunericul înghite pământul de tot

Și nici măcar sufletele nu mai luminează

Și îngerii încep să cadă aiurea din cer,

Pentru că e atât de negru...

Este noapte când ne punem o basma

Neagră la ochi, și nu mai vedem

Calea spre îngeri,

Este noapte când nu mai vedem

Ceea ce este aceea fericire.

Nu este noapte când vrea soarele,

Nu este noapte pentru că nu este zi,

Ci e atât de simplu, este noapte,

Când sufletul se oprește din vederea lumii

Și începe, ca un copil, să viseze,

Chiar și fără să doarmă.

Visarea este noapte. Noapte de la orice.

Lorelei.

Memories.

Mi-e frică de toamnă. Îmi vreau vara înapoi.

Mă apropii de îngeri, câteodată

Și stau de vorbă cu noaptea.

Aseara, de exemplu, mi-am aruncat umbra

Peste balcon, să fiu singură,

Și am întrebat noaptea

Despre copilăria ei.

Sufletul meu, singurul copil

Care mai rămâne între

O piatră și un zbor,

Se afla în fața unui izvor de basme

Și povești, doar cu îngeri

Și Regine ale Nopții.

Brusc, cum ascultam neliniștită

Cerul întunecat de amintiri,

La masa pe care stăteau două cești

De ceai fără zahăr, și cândva,

Un copil și o noapte,

Stăteau acum, cu ochii pironiți spre pământ,

Doi copii.

Lorelei.

Something missed.

Câteodată cred că nopţile cu lună sunt singurele care mai ştiu să înnegure cerul de amintiri. Numai toamna ştie ce în sufletul meu. Parcă n-a fost niciodată vară. Odăiţa noastră a rămas iarăşi goală...în anotimp şi în suflet.

Îmi e frică.

Încă o dată adorm pe aripi şi dimineaţa le găsesc şifonate. Tăcerea ta le ucide.

Eu credeam că viaţa e decât o mare. Atât. O mare în care, de cele mai multe ori te îneci, fără să apuci să fotografiezi măcar odată valul care te-a surprins.

Câteodată, mă urăsc.

Vreau să cred că visele încă nu s-au terminat. Că nu m-am pierdut cu totul de gânduri. Încă pot să plâng, dar nu pot să uit.

De cele mai multe ori, mi-e dor de tine...

Dacă plouă, timpul ucide mai repede... dragostea nu mai doare...

Când soarele nu mai are un loc pe cer...nu moare, nu-i aşa?

Pleacă altundeva.

Departe.

Acolo vreau şi eu.

Lorelei.

Moment.

Și toamna mă îndeamnă să plâng

Și plâng.

Inima mi se strânge într-un fulger,

Prin vene îmi curge ploaia,

Zâmbetul mi-e estompat

De ceea ce aceia ”mai mari”

Numesc suferință.

Copilăria nu știe să sufere.

Înseamnă că nu mai știu

Să fiu copil.

Toamna mă strânge,

Cuvintele mi se sugrumă

Și-n spatele privirii calde

Îmi curge o furtună.

Și plâng, acum, cu lacrimi dulci,

Îmi strâng sufletul, îmi leg inima,

Îmi iau chitara, și plec departe.

Îmi desenez pe necuvinte niște lacrimi

Care probabil

Ți se par irelevante...

Tac.

Lorelei.