A fost boală

Pulsează în mine gândul tău

Ca o stea care arde,

Puțin cam trist și puțin cam amăgitor

Și-mi vin în minte nopțile

În care muream între ghețari

Agățați puțin stupid în draperii

Și înviam diminețile

În răsăritul iubirilor cu nume de amor.

Îmi vin în minte clipele când

Îmi căram zilele în ghiozdan

Ca pe niște agende scrise prost

Și mi-era teamă de trecerea în neființă

Până în ziua când mi-am dat seama

Că viața omului e făcută să mori

Uneori și de trei ori pe zi

Dacă vrei să iubești, dar să uiți

Măcar puțin că îți lipsește dragostea.

Muream cu dorul tău

Pe care îl sfâșiam înainte de culcare

Ca un ritual al înmormântării amintirilor,

Dar îmi rămânea între dinți

Și, mult prea morbid, dimineața

Îmi înflorea la loc pe inimă ca din nimic:

Atunci tu ai devenit un cancer iremediabil

Pentru plămânii mei

Care prindeau mai greu bule de aer

Și făceam citostatice

Ca să te scot din sufletul meu...

Dar știi tu, cancerul nu trece doar
Cu niște substanțe amărâte care,

Până la urmă, doar mă distrugeau înăuntru,

Căci dorul tău tot acolo era.

Gen palindrom puteam

Să stau să sufăr în tăcere murind mai mereu la fel

Cu inima de metal

Și ochii în care se zbat nopți;

Cancerul sufletului nu poate fi numit suferință

Sau metastaze de gânduri rătăcite,

Ci e doar dor care se trece mai ușor

Cu uitarea.

Sufletul tău a fost boală.

Sunt prea sănătoasă ca să te mai țin în mine. (Și chiar de-o să fie să te uit din cauza vreunui Alzheimer târziu) sunt sigură că într-o zi o să pleci de tot. La început doare teribil de rău, dar, cu timpul, doare tot mai puțin...până într-o zi când n-o să mai doară decât un pic. Nu-mi mai aparții. Pot să iubesc.

Lorelei.