Schiță de portret

Dar el se îndrepta spre fereastră ca un gând nefiresc. În seara asta, avea cale liberă spre cer. Putea să plece, să ia o stea în spate, să se-ntoarcă înapoi și...atât.

Avea s-o lase dormind, avea s-o lase visând, zâmbind inconștientă.

Dar ce n-ar face el...pentru ea?

Ar fi bătut din ușă în ușă, pe toate străzile la rând, să găsească măcar vreo urmă, vreo umbră de stea. Dar muritorii de rând, nici aceia măcar de pe străzile franțuzești care-l înconjurau, în lumina bizară a felinarelor aurii, nu reușiseră să atingă măcar vreo stea.

Avea să încerce el. Oricum, cineva se juca atât de bine cu el, încât...până și aripile lui de plumb începeau să zboare, oricât de greu ar fi părut.

Și totuși, avea să plece.

Și chiar dacă nu s-ar mai întoarce, că ar întâlni pe drum vreun alt muritor îndemnat să fure stelele, și s-ar prăbuși amândoi fără urmă, ar lăsa măcar acasă parfumul pielii lui atât de dulci.

Dragostea învinge limitele.

Și s-a gândit că asta mai are de făcut. A furat săruturi, priviri, inimi, suflete, mâini...a furat totul. Doar stele n-a furat. Și o să ia acum, pentru ea.

Și ea nu era decât un prilej al încercării lui. Ea îl privea necontenind după ușă.

-Nu dorm niciodată, dragul meu. Eu sunt iubirea, și m-am gândit că ar trebui să mori pentru mine.

Lorelei.