(No title)

Dragul meu înger, în noaptea asta coboară-mi o stea de pe cer și pune-o la mine, în dormitor...Ascunde-mă în aripile tale, învelește-mă cu îmbrățișările tale celeste, șoptește-mi cu necuvinte dragostea ta nebună. Iubește-mă.

Te ador, prea (îngerul) buna mea...

În noaptea asta, poetic am să-ți arăt ce înseamnă să zbori...

-Ei.-

Lorelei.

Poem sincer:)

Câteodată, parfumul tău îmi rămâne

Amprentat după îmbrățișare

Și noaptea, când stelele învață să zboare,

Când luna cade otrăvită de dulceața zâmbetului tău,

Când cerul se înmormântează în negură,

Mi se face dor, un dor absurd
De gândurile cu care ai învățat să mă iubești...

Uneori, îmi strâng sufletul la piept

Și încep să plâng, înecată în imaginea ta

Pe care încerc să n-o strivesc între gene,

Râd amar, a nebunie, irelevant

Mă ascund în niște cuvinte furate din noapte

Și te caut...Te găsesc în vise, în clipe întârziate,

Te găsesc sub perna mea, lângă niște cireșe furate pe ascuns,

În texte muribunde, rătăcite în inima mea sperândă.

Chipul meu caută zâmbetul sufletului tău,

Inima mea o ascund în tăcere după o haină colorată,

Aripile mele ascuțite le închid sub fermoar,

Gândurile, mi le închid în poeme, ascultând vocalele

Pe care le regăsesc după o îmbrățișare sublimă.

Îmi tremură sufletul când îți întâlnesc privirea verde,

Mi se zbate inima, gata să sară, când ne întâlnim,

Întâmplător, inevitabil, zâmbetele sincere, ridicările din sprâncene.

Cuvintele tale, foile mele de hârtie pe care scrie ”test de viață”,

Speranța pe care mi-o trimiți culeasă,

Poemele mele, pe care le trăiesc senin,

Sufletul meu, agățat cu dragoste de cer,

Ți le dau ție. Poate o să-ți rămână, așa bizar,

În timp, în suflet. Lumea asta nu mă poate ascunde.

Și astea ți le pun într-un buchet de fluturi.

Pentru că e sincer.

Lorelei.

Poem însuflețit

Desenați pe coperta unei cărți,

În care personajele principale erau

Niște copii care nu știau ce e aceea suferință,

Ne dezvelisem de cuvinte și

Rămăsesem îmbrăcați în alb.

Umerii mei erau goi,

Tâmplele tale erau pline de gânduri

Și între noi cădea timpul,

Într-un apus, într-o gaură de suflet..

Ca niște zei ne sorbeam din priviri,

Ne devoram până și amintirea,

Ne conturasem cuvântul iubire pe inimă...

Chiar dacă te atingeam în nonculori,

Ochii mei tot curcubeul îl reflectau,

Credeam că inima ta îmi aparține acum dar

Mi-ai adus-o abia târziu, când se demodase

Și nu se mai purtau iubirile,

Nu mai era ”chic” să fii îndrăgostit.

Te legănam pe părul meu,
Și tu îmi dezmierdai aripile cu degetul mic.

Ascultam o melodie veche, cântată la pian,

Țineam stele și îngeri în suflet,

Și eu încă mai speram să devii o primăvară,

Deși niciodată nu reușisei să învii vreo frunză.

Acum plec, mă duc să-mi acordez inima în tonuri majore,

Mă duc să mă rostogolesc pe o emoție.

”Mă duc să trăiesc.”

Lorelei.

Parfum.

Aseară, îngerule cafeniu, te-am scos din ghiozdanul cu ceruri pe care îl țineam ascuns și te-am așezat lângă mine. Aveai pe frunte, desupra ochilor tăi de smarald, pulbere de stele. Zâmbetul ți se conturase într-o semilună perfectă, și părul tău mirosea a noapte, împrumutând ceva din negura cerului... Te-am dezmierdat, te-am iubit, și gândurile mele atât de rotunde se înaripau, se înaripau adesea și ajungeau la nori, și aripile creșteau ascuțite...Tu îmi zâmbeai, cu nepăsare, și mă culegeai din amintiri...Ne întrebam ce cred îngerii despre noi, căci ne însuflețim cu ploaia, și dragostea noastră începea, în tăcere, să miroase a Dior, a ”Midnight Poison”, lacrima curgea din ochiul tău ca dintr-o mare, și eu priveam, îngerule, priveam spre neatins...
Dimineața mirosea a noi, îmbrăcată într-un ”Gucci Rush”, și avea același gust ca diminețile perfecte de toamnă în care sufletul meu rămâne singur, otrăvit de dulceața ta...

Lorelei.

Diferență.

Când ești înger, există mii de momente în care
Nedrept,
Gândurile ți se încurcă în aripi, ca un fel de concept
Al lacrimilor, a suferinței ramificare.

Când ești înger, toamna e mai greu de înțeles,
Cuvântul,
E greu de spus și timpul,
Se aseamana cu o frunză, un cer, un vis cules.

Atunci, oamenii apar ca niște umbre, suspine,
Marea,
Se-ascunde și ea sub un nor, răsuflarea
Se face vânt, și viața e o incertitudine.

Când ești înger, nu știi ce e aceea netrăirea,
Dar oamenii,
Necunoscând zborul, parfumul, culoarea divină, nebunii
Nu știu ce înseamnă pe deplin fericirea.

Lorelei.

Ce s-a mai întâmplat

Atunci, sufletul meu s-a ascuns după un cuvânt

Şi şi-a lăsat aripile să crească,

Să crească din infinit spre infinime.

-Cuvintele nerostite, necuvintele,-

Mi-au măsurat firea nebună,

Necârmuită pe oceanele adolescenţei.

Atunci, toamna era mai frumoasă,

Frunzele uitaseră să cadă,

Soarele uitase să apună.

Clipa rămânea cea dintâi, ziua,

Începea şi se termina cu noi.

Atunci, iubirea mea s-a mascat într-un sunet,

Atunci, poeme, glasuri şi strigări,

S-au preschimbat în ceea ce unii numesc viaţă,

Ceea ce eu numesc început de cântec, acord de chitară.

Sufletul meu şi-a dăltuit înfăţişarea,

Gândul s-a colorat în bleu, spre alb.

Atunci, vocale se spărgeau de cer, şi noi iubeam,

Raze cădeau între două ridicări de sprâncene,

Şi număram ploile din doi în doi,

Desenam nopţile punctat, prin praf de stele,

Poezia mea era viaţă, dăruirea ta era cer.

Iubirea, fericirea se năşteau, când eu descopeream

Ce înseamnă speranţa, visul, trăirea.

Eul meu se contopea cu o bucată
Din tine, tu, deveneai eu,

Şi îmbrăcate în surâsuri aurii,

Ne îmbrăţişam între suflete. Iubeam.

Să ştii,

Atunci ploua cu poem peste fluturi.

Peste noi.

Lorelei.

N-ai să ştii niciodată cât sunt de fericită.

Confused

Încotro merge timpul, încotro merg eu?

Mă copleșesc amintirile, mă înec într-un pahar cu apă, mă rătăcesc în fiecare rând, în fiecare clipă.

Nu înțeleg...nu pot.

Am rămas un singur cuvânt în toamnă.

Am rămas un cântec, un glas, o culoare care nu-și găsește locul într-un pastel abstract.

Ca o regină de alb mă prăbușesc

Pe tabla mea de șah,

Pământul regăsesc.

Am pierdut jocul cu toamna,

Regina ei de negru mi-a dat

Șah mat.

Lorelei.

Despre vise

Cerul se înnorează cu vise.

Dar pietrele...pietrele se întunecă

De-atâtea gânduri zburânde, zburânde...

Dar orice vis care străbate cerul odată cu vântul,

Pleacă și se întoarce la mine.

Pentru că orice vis care se întruchipează în mine,

Sau în vreun vultur turcoaz,

E al meu.

Despre cum a venit toamna

Ai uitat drumul spre cer, spre îngeri,

Drumul pe care îl găsisem împreună căutând, dragă,

Stelele noastre pe cerul imens,

Cu o culoare de albastru de Voroneț.

Ai uitat și modul în care mi-ai adus primăvara pe umeri,

În care mi-ai coborât pentru o clipă cerul

Și l-ai pus în iarbă, și îngerii miroseau a Regina Nopții,

Ai uitat ce culoare aveau visele

Privite de sus, de la balconul nostru,

Ce culori stranii amestecau curcubeul,

Și cum întrebau îngerii dacă mai știm ce înseamnă iubirea.

Atunci mi-ai spus să te arunc și pe tine în cer,

Căci te plictisisei de marea vișinie peste care călcasem

Nopți de-a rândul, dimineți întregi când ne pregăteam de cafea,

Și mi-ai zis că acolo o să fim mai fericiți.

Dar nu, noi n-o să fim niciodată fericiți.

Parfumul de Regina Nopții care ne-a intrat pe geam,

A adus cu el un înger și un fragment de cer

În care găsisem un vis ciudat despre

Niște cuvinte care se înaripau și părăseau Cosmosul.

Ai uitat drumul spre cer, spre îngeri,

Drumul pe care îl găsisem împreună căutând, dragă,

Stelele noastre pe cerul imens,

Cu o culoare de albastru de Voroneț.

Nu ne-am aruncat în cer, și i-am dat drumul înapoi,

Lăsând iarba să se ridice din nou,

Și era pătată de alb, de la puful îngerilor,

Și noi priveam înfrigurați deasupra unei cafele groaznic de dulci,

Pentru că marea care se umpluse de râuri

Începuse să curgă peste stelele care căzuseră din greșeală,

Frunzele se udau și se uscau ofilind,

Și venise toamna...din adâncuri.

Lorelei.

Autumn rain

Bătând ca un ropot de ploaie,

Într-un suflet care nu încetează ”să fie”,

În alte furtuni, glăsuiește

Inima mea în sunete autumnale.

Îmi rezem fruntea de-atâtea ori sărutată

Între fulgere și tunete,

Și-ascult înăuntrul meu

O picătură ciudată de ploaie.

Nu caut cu inima, cu ochii,

Amintiri în toamne muribunde și reci,

Nu caut fericirea între demoni,

Nici ura între îngeri.

Inima mea, sclavă a sufletului,

Bate încet, neauzită, ca un radio stricat

Pe care nu ai reușit încă să-l repari,

Caută înțelegere.

Lorelei.

Concret.

M-ai spart ca pe o sticlă pictată de fericire, un fel de mască pe care o folosesc de obicei, şi apoi m-am tăiat în propriile-mi cioburi. Chiar dacă ai să încerci vreodată să-mi lipeşti la loc totul, voi rămâne aşa...spartă în mii de bucăţele pe care le caut, le caut, le caut, ca pe nişte amintiri împrăştiate...

Cum să mai ai speranţă, dacă nu mai există nici măcar un lucru în care să speri?

PS: M-am hotărât. Îmi adun amintirile şi gândurile, le pun la spate, cu lacrimi şi fericiri cu tot. Speranţa nu moare ultima. Dar nu renunţ la vise şi la poeme. Asta e ceea ce îmi aparţine...şi oricum, ar fi nedrept să mi le iei.

Lorelei........

Ceruri şi vise concrete, stele înaripate, îngeri cu mare cu tot...şi câţiva fluturi peste care cad frunzele. Acum e toamnă peste tot.

I got my heart back...

A venit toamna, suflete,

Mi-am luat inima înapoi,

Mi-am pus apusuri peste arborii noștri.

Sub inexistentele stele,

Mi-am adunat în pumn amintirile,

Gândurile, visele,

Le-am șifonat...

E o boală și aceea de ”a fi”

Când nu ești, de fapt.
E o boală să iubești,

Când sufletul iubit devine neatins.

E o boală toamna însăși,

Când primăvara există încă în suflet...

Când întunericul înghite umbrele,

Noi ne luminăm mai tare, mai tare...

Cuvinte lungi se aleargă între noi nevăzute,

Prin prăpastii cu ploi,

Prin ceruri concrete, ceruri sferice,

Mă chinuie dorul, frigul, gândul...

A venit toamna, gândule,

Mi-am luat inima înapoi,

A durut, suflete, m-a durut

Indiferența... Dar inima mea,

Legată cu o ață de torace,

Începe să bată încet...încet...

Sihastră, în amurgul de toamnă...

(Pentru moment, toamnă, suflete, gândule,

Mi-am luat inima înapoi.

Poate vreodată am s-o mai dăruiesc

Ochilor care mi-au furat-o cândva.

Până atunci, îmi păstrez inima...pentru că doare.)

- Doar suflețel mai știe...-

Lorelei.

Gând abstract.

Azi nu am curajul să mai spun cuvinte...

Nu mai am glasuri de împărţit în îngeri, nu mai am necuvinte de aruncat peste mări şi ceruri.

Astăzi, te caut cu disperare în amintiri, să te ştiu aşa cum erai...
Te găsesc prin cărţi de comentarii, prin analize literare, prin gânduri împrăştiate.

Ca o nefiinţă, divinul îşi înalţă aripi în trupul tău, sperând oripilant să te găsească rătăcită prin labirintul din visurile mele.

Te-am întrebat... de unde mă găsesc îngerii ascunsă după noapte? Cuvintele mele, miros neconformist a Chanel Allure...Tu cauţi ca o Afrodită iubirea care se ascunde sub rândurile poemelor mele. Şi cauţi, cauţi, cauţi continuu. Şi-apoi, ne luăm zborul! Tu...înspre aceeaşi bancă în care acum stă un înger rătăcit, care visează, în timpul orelor de curs, la lumea lui...de dincolo de curcubeu, de dincolo de picăturile de ploaie care curg peste noi. Eu, spre lumi noi...cu aripile mele nedesenate, cu artificiile mele din cutii împrăştiate cu dorinţe. Le-am uitat...

Am în suflet o armonie oscilantă între etern şi iubire, între un comentariu aiurit şi un poem nebun.

Expresia mea poetică mi s-a exprimat în gânduri.

Dar azi, poetic, îngeresc, sufleteşte, cum vrei tu... îmi stăpânesc iubirea într-o inimă în care fericirea e nefiinţă...

Şi te iubesc atât de mult...încât nu mi-ar ajunge nici un infinit şi o zi să ajung până acolo unde se urcă dragostea mea!...

Lorelei.

( Şi apoi am te-am întrebat...există, oare, vreo lume în care fericirea e nefiinţă? În care nu există timp, doar acela care se măsoară în necuvinte?...)

Desen 16.

E ciudat că am început sa caut

Un cuvânt care nu există

Un sunet care n-a fost inventat niciodată,

Un chip nenăscut încă,

Un fel de fericire pe care nu l-a mai simțit nimeni.

E ciudat să caut în zadar,

Mereu și mereu, cuvinte și sunete

Între grămezile cu pietre

Între zborurile înalte ale unor corbi...

E ciudat...dar uite,

Toamna m-a găsit, deși eu n-am existat niciodată...

Iubirea m-a atins, deși inima mea

Era cândva inexistentă...

Și despre felul acela de fericire...

-Sunt mii de feluri de a fi fericit,

Mi-a spus îngerul șuierând.

-Trebuie doar să înveți să mai privești

Din când în când,

Cum se folosește imaginația.

E felul acela de viață în care înveți

Să privești lumea în neculori,

Să auzi glasuri în nestrigăte,

Să vorbești în necuvinte, în nelitere

Să nu știi nimic.

-Doar să-ți imaginezi.

Lorelei.

Mă semnez doar asa. Pentru tine. Că azi nu prea pot.

Trei.

Noi suntem doi.
Dar eu sunt una singură

Și tu ești unul singur.

Dar suntem doi.

Inima mea o țin la mine

În cutia cu dorințe

Inima ta o ții la tine

În dormitor.

Și suntem doi,

Și inimile noastre bat împreună.

Suntem doi.

Eu mă plimb singură

Cu dragostea în buzunar,

Tu te plimbi singur și-atât.

Noi suntem doi.

De aceea, totul seamănă cu tine.

Inima mea seamănă cu tine.

Sufletul meu seamănă cu tine.

Și îți dau ție tot.

Suntem doi.

Noi îți arătăm ție cum se face iubirea,

Tu ne dai nouă dragostea ta.

Și tot doi rămânem.

Noi ne împărțim la o iubire,

Tu te înmulțești cu ea

Și rămânem doi.

Am fi vrut să fim unul, dar, știi,

Coborând din cer, ne-am rupt

În două, ne-a pedepsit

Și ne-a făcut să rămânem așa.

Doi.

Noi am fost doi.

Dar uite cum viața,

În nedreptatea ei infinită,

Ne-a făcut trei.

Eu, tu și cu noi.

Și nu mă semnez azi.

Nici azi.

Metamorphosis

Schimbam vorbe cu sufletul din tine,

Mă roteam în jurul nebuniei noastre,

Copila de mine, copila de tine...

Frunze cădeau, cădeau între noi,

Eram atât de atentă la chipul tău,

Şi-atât de copilăroase eram amândouă,

Două trupuri scufundate în nelinişte,

Încât ne era frică să ne uităm la stele

Şi să aducem luna mai aproape cu telescopul...

Atât de copile eram...

Aşa te priveam de atent, încât,

Nu mai aveam timp să dau frâu adolescenţei din noi,

Clipele conteneau întorcându-se

Din stânga în dreapta, ca să mai lase o clipă loc

Picăturii de infantilitate cu care mai rămăsesem.

Frunze cădeau, cădeau între noi şuierând la poveşti,

Ore întregi ne plângeau peste obraji, căci începuseră

Nopţile să cânte la harfe mai lungi decât noi,

Şi ierburile prindeau glas, şi strigau,

Şi noi tăceam, tăceam, tăceam...şi începeam

Să nu mai credem în basme.

Ne legam la ochi, în ultimele speranţe răzvrătite,

Şi rezemam de ochii noştri razele de soare.

Frunze cădeau, cădeau între noi...unele roz, turcoaz,

Sunete scurte ţâşneau din tâmple, şi cunoşteam melancolia.

În umbre de întuneric, tăceam şi speram

Să se întoarcă iarăşi vara în gândurile noastre.

Nu mai agăţam nicio vocală de cer,

Nu mai speram în nicio coardă de chitară

Care să ne aducă, să ne aducă înapoi,

Vreun nor de primăvară...

Frunze cădeau, cădeau între noi îngălbenind de groază

Şi noi priveam neputincioase,

Şi zâmbeam. Abia înţelesesem cum se folosesc aripile,

Cum se foloseşte adolescenţa, cum se descifrează

Hieroglifele soarelui. Ne strângeam de mână

În prima sclipire a clipei adolescentine,

Am crescut!...

Şi-abia apoi a venit toamna...

Desen 15

Ne jucam prosteşte la două capete de iubire,

Aruncam între noi raze de lună.

Necuvântând, zâmbeam degeaba,

Zâmbeam, tăceam şi-atât.

Dragostea pe care ţi-o purtam

Ţi-o aruncam pe un fir de lună albăstruie,

Din când în când, spărgeam infernul,

Infernul dintre noi cădea, si-atât.

Dragostea pe care mi-o purtai,

Semăna perfect cu un turcoaz absurd,

Râzând bizar, nebun, ucideai bătăi

Bătăi de inimă, de suflet, şi atât.

Iubirea se învârtea crescând, de la mine,

La tine, în jocul ameţitor ca o leapşă cu suflete,

Înfăţişa cerul care se topea între noi, se topea,

De la mine, la tine, şi-atât.

Lorelei.

(Am plecat demult cu o chitară în spate, cu doruri și vise, spre lumea noastră "de dincolo de negură"...Și am lăsat în urmă un tatuaj și un normal. Ne-am luat de mână cu tot cu nebuniile, absurditățile și imperfectul nostru. Am plecat!...)

O, iubire!

Te-ai jucat de-a sufletul cu mine,

Atunci, atunci, priveam râzând...

Muşcam din tine ca dintr-un ciorchine

Priveam peste balcon cerul crescând...

Te-ai jucat de-a sufletul cu mine, o, iubire,

Mi-ai însemnat inima cu unghia ta albă,

Îmi alintasei inima cu-a ta ademenire,

Şi agăţasei din iubiri la gâtul meu o salbă...

Te-ai jucat de-a sufletul cu mine,

Pe o hârtie scrisesem aiurit, rotund,

Poeme încurcate, note să m-aline,

Strângeam la piept de dorul tău un glas secund.

Te-ai jucat de-a sufletul cu mine, o, iubire,

Te aşteptam să vii pe un inorog negru,

Sufletul mi-era nedemnă strălucire,

Dar, sfâşiindu-mă cu dinţii, ai plecat alegru.

Lorelei.

Fapt divers

Azi, îmbrăţişată într-o aromă a zâmbetului tău, te-am cules din lumea mea indigo şi mi te-am lipit de inimă. Mi-a fost dor de tine şi în semn de consolare ţi-am trimis pe o aripă de fluture o şoaptă, o clipă, un zbor. M-ai iubit şi m-ai îmbrăţişat senin cu aripile într-o vreme care ne cunoscuse seninătatea.

Azi, te-am iubit cum am ştiut mai bine, în sunet de vioară perfect, la umbra amintirilor noastre.

A răsărit soarele...

Sufleţelului meu vechi şi zâmbitor,

Lorelei.

Kind of rain.

Afară ploua.

Noi, abia mângâiate de un amurg gri

De septembrie,

Atinse în treacăt de o frunză uitată de timp

Într-un pământ plan,

Ne ascundeam sub o umbrelă

Portocalie.

Şi în clipele acelea rupte în trei

Ne zâmbisem a prietenie.

Ploua cu suflete ascunse în fum,

Ne uda fulgerător fruntea, buzele,

Ne ajungea la gât, la palme,

Şi ne cuprindea bizar de dulce

Într-o îmbrăţişare căutată subtil

Prin buzunare...

Atunci, într-un moment de gânduri puerile,

Ne-am şoptit pe sub căpruiul muribund

Un simplu cântec de leagăn

"Mi-a fost dor..."

Îngeraşului,

Lorelei.

Măsurat. (alb-negru)

De 1,4 necuvinte.

De 14 primăveri.

De 140 de strângeri de mână.

De 1.400 de speranțe.

De 14.000 de vise.

De 140.000 de ori te-aș strânge vibrant în brațe.

De 1.400.000 de ori ți-aș spune ”te iubesc”.

Din infinit spre infinime te-aș păstra tatuată pe sufletul meu plin de pistruii acordurilor nemăsurate de chitară.

Lorelei.

Desen 14.

Eu n-am fost niciodată umbră.

N-am iubit niciodată.

N-am sperat niciodată.

N-am fost niciodată piatră,

Nici vultur negru nu am fost.

Eu nu am fost nimic.

Tu nu ai fost nimic.

Eu n-am șoptit niciodată,

Nu m-am ascuns niciodată.

Eu n-am zburat.

Nici tu n-ai zburat.

Dacă aș fi încercat măcar o clipă,

Să fiu umbra glasului tău

Pe o mare înstelată,

Probabil că aș fi reușit.

Dar eu n-am iubit niciodată,

Tu n-ai iubit niciodată.

Nimeni n-a iubit niciodată.

Din cauza asta,

Eu n-am fost niciodată umbră.

Lorelei.

Suflețelul meu vechi...

S-au țesut două lumi înspre pământ...

Cerul violet de iubirea noastră galbenă.

S-au țesut deasupra ochilor tăi bizari,

Deasupra căpruiului meu infinit,

Deasupra tâmplelor noastre dezvelite.

M-ai prins de mână în gând

Te-am prins de mână în vis,

Mi-ai atins inima, ți-am atins inima,

Într-o speranță care a luat forma chipului nostru.

Ne-am strâns într-un zâmbet,

Într-un strop de fericire amară, neuniformă,

Ne-am strâns și am rămas agățate o clipă de cer

Și am alunecat pe un fir de amintire.

Am văzut ”abstractul” din ochii tăi

Ai văzut ”absurdul” din ochii mei...

Am văzut prietenia dintre sufletele noastre

Am zâmbit și atât. Am tăcut, am sperat,

Și-n gândul nostru ne-am prins sfios de mână...

Suflețelului meu vechi și zâmbitor,

Lorelei.

Summer tag.

Primită de la Sab și Criiiiis.

Și leapșa asta arată așa:

Trebuie să scrii în 3 fraze ce a însemnat vara asta pentru tine.

Apoi mai scrii vreo 3 fraze despre vara trecuta...

Și apoi închei cu o concluzie...comparativă sau...ce-o fi...:)

Și leapșa mea se desenează cam așa.

Vara asta.

Vara în care am învățat să zbor, am fost la mare și nu m-am înecat, am fost într-o tabără despre care să-mi amintesc muulti ani înainte, și a fost a doua vară a sufletului meu.

Vara asta mi-am făcut niște prieteni grozavi, fie că i-am cunoscut acum sau am legat o prietenie foarte strânsa care, poate, înainte nu exista.

Vara asta am iubit, am sperat, am visat, am desenat în acuarele poeme, am învățat să zâmbesc din suflet și am avut 14 primăveri pe gene.

Vara trecută.

M-am nimerit în trei tabere geniale, cu mare, prim-ajutor și ceva divin.

M-am îndrăgostit puțin dar mi-a trecut repede, nu fusese decât o iluzie și eram mică.

A fost prima vară a sufletului meu.

Concluzie.

Vara asta o s-o am în suflet pictată cu stele violet.

Vara trecută o s-o uit într-o vreme... A fost doar un început.

Vara viitoare...va fi vara viitoare. Păstrez asta într-un plic, pentru mai târziu. Pentru când va fi viitorul. Și de vara viitoare voi fi liceeancă.

Now...leapșa merge mai departe la...

Ameli

Kriss

Ruox

Cine sunt eu?!

Monica

Anilei

Buffy

Delilah's

X.Vibe.(cu care m-am întâlnit, din fericire, vara asta)

Emmyema

Layla

Falling

Slow Motion.

Și le-o mai dau tuturor celor care mi-au dat-o la rândul lor.

Atât.

Pentru că iubesc vara și zâmbetul,

Lorelei.

Desen 13.

M-am aruncat în jocul tău nebun,

În iubirea ta cristalină,

În absurdul tău turcoaz, în inima ta.

M-am aruncat și am bătut continuu din aripi,

În lumea ta.

Cât de mult te-am iubit!...

M-am aruncat peste sufletul tău

De pe o stâncă înaltă,

Mi-am dat drumul să cad pe genele tale

Care-ți ascund surâsul ochilor celești.

M-am aruncat din iubire

Pe niște buze sărate, cu gust de mare,

Cu miros de plajă, și am ajuns

Pe obrazul tău atât de drag...

Mi-am dat drumul de pe bucata mea de cer

Pe care m-am născut demult

Ca să ajung doar să-ți mai văd odată

Chipul...

Lorelei.

(sweet...heart)

Dacă ai fi crezut în noi, n-ai fi lăsat în urma ta doar o paloare falsă de vânt. Eu, ți-am arătat aripile. Eu, te-am iubit. Eu, te-am cunoscut. Tu n-ai să mă cunoști niciodată, sweetheart.

Nu mai am curajul să te iubesc, totuși. Mă ascund sub un fir de septembrie, mă ascund într-o oglindă neagră, acolo unde am învățat să tac și să ard. Acolo să mă cauți. Dar n-ai să mă mai găsești.

Sweetheart.

Mi-am găsit curajul în glasul tău, m-am înecat în paharul tău cu apă. Mi-am rănit umbra de geamul tău, mi-am tăiat iubirea

în ochii tăi. Mi-am descusut aripile în părul tău, mi-am spart vara în speranța ta.

Și toate degeaba.

Sweetheart.

Desigur, te-am urât mai mult decât te-am iubit. M-ai urât mai mult decât m-ai iubit.

Contează?

Singurul lucru care mai contează acum este că, cel puțin odată, te-am iubit, cel puțin odată, m-ai iubit, cel puțin odată, ne-am iubit. Noi...

Sweetheart.

Ai văzut astăzi turcoazul din ochii mei înstelați?

Ai văzut astăzi lumina cu care te-am iubit?

Lorelei.

Și ea.

Simple thing.

Obișnuiesc să ascult cum se sparge ploaia de geam, să privesc cum descoasem apusul cu un ac subțire, să înțeleg de ce plutesc prin acorduri imperfecte de toamnă, fără să-mi dau seama că tu te ascunzi în spatele fiecărei amintiri pe care mi-o acordezi în tăcere, făcându-i loc între gândurile mele înaripate...

Deseori, te iubesc.

Așa arătam înainte să te cunosc.

Și așa arătam după ce ți-am lipit dragostea pe inima mea...piatra mea șlefuită...