Despre cum a venit toamna

Ai uitat drumul spre cer, spre îngeri,

Drumul pe care îl găsisem împreună căutând, dragă,

Stelele noastre pe cerul imens,

Cu o culoare de albastru de Voroneț.

Ai uitat și modul în care mi-ai adus primăvara pe umeri,

În care mi-ai coborât pentru o clipă cerul

Și l-ai pus în iarbă, și îngerii miroseau a Regina Nopții,

Ai uitat ce culoare aveau visele

Privite de sus, de la balconul nostru,

Ce culori stranii amestecau curcubeul,

Și cum întrebau îngerii dacă mai știm ce înseamnă iubirea.

Atunci mi-ai spus să te arunc și pe tine în cer,

Căci te plictisisei de marea vișinie peste care călcasem

Nopți de-a rândul, dimineți întregi când ne pregăteam de cafea,

Și mi-ai zis că acolo o să fim mai fericiți.

Dar nu, noi n-o să fim niciodată fericiți.

Parfumul de Regina Nopții care ne-a intrat pe geam,

A adus cu el un înger și un fragment de cer

În care găsisem un vis ciudat despre

Niște cuvinte care se înaripau și părăseau Cosmosul.

Ai uitat drumul spre cer, spre îngeri,

Drumul pe care îl găsisem împreună căutând, dragă,

Stelele noastre pe cerul imens,

Cu o culoare de albastru de Voroneț.

Nu ne-am aruncat în cer, și i-am dat drumul înapoi,

Lăsând iarba să se ridice din nou,

Și era pătată de alb, de la puful îngerilor,

Și noi priveam înfrigurați deasupra unei cafele groaznic de dulci,

Pentru că marea care se umpluse de râuri

Începuse să curgă peste stelele care căzuseră din greșeală,

Frunzele se udau și se uscau ofilind,

Și venise toamna...din adâncuri.

Lorelei.