Poem însuflețit

Desenați pe coperta unei cărți,

În care personajele principale erau

Niște copii care nu știau ce e aceea suferință,

Ne dezvelisem de cuvinte și

Rămăsesem îmbrăcați în alb.

Umerii mei erau goi,

Tâmplele tale erau pline de gânduri

Și între noi cădea timpul,

Într-un apus, într-o gaură de suflet..

Ca niște zei ne sorbeam din priviri,

Ne devoram până și amintirea,

Ne conturasem cuvântul iubire pe inimă...

Chiar dacă te atingeam în nonculori,

Ochii mei tot curcubeul îl reflectau,

Credeam că inima ta îmi aparține acum dar

Mi-ai adus-o abia târziu, când se demodase

Și nu se mai purtau iubirile,

Nu mai era ”chic” să fii îndrăgostit.

Te legănam pe părul meu,
Și tu îmi dezmierdai aripile cu degetul mic.

Ascultam o melodie veche, cântată la pian,

Țineam stele și îngeri în suflet,

Și eu încă mai speram să devii o primăvară,

Deși niciodată nu reușisei să învii vreo frunză.

Acum plec, mă duc să-mi acordez inima în tonuri majore,

Mă duc să mă rostogolesc pe o emoție.

”Mă duc să trăiesc.”

Lorelei.