Concret.

M-ai spart ca pe o sticlă pictată de fericire, un fel de mască pe care o folosesc de obicei, şi apoi m-am tăiat în propriile-mi cioburi. Chiar dacă ai să încerci vreodată să-mi lipeşti la loc totul, voi rămâne aşa...spartă în mii de bucăţele pe care le caut, le caut, le caut, ca pe nişte amintiri împrăştiate...

Cum să mai ai speranţă, dacă nu mai există nici măcar un lucru în care să speri?

PS: M-am hotărât. Îmi adun amintirile şi gândurile, le pun la spate, cu lacrimi şi fericiri cu tot. Speranţa nu moare ultima. Dar nu renunţ la vise şi la poeme. Asta e ceea ce îmi aparţine...şi oricum, ar fi nedrept să mi le iei.

Lorelei........

Ceruri şi vise concrete, stele înaripate, îngeri cu mare cu tot...şi câţiva fluturi peste care cad frunzele. Acum e toamnă peste tot.