Multe

Iubesc...persoanele cele mai dragi,romana,cartile si muzica.
Ador...sa privesc stelele pe cer din noptile de vara si sa caut constelatii.
Imi place sa scriu...orice poate fi scris.
Cele mai bune parfumuri...vin din flori.
O carte buna...La Medeleni.
O muzica buna...clasica-Tchaicovski.
Un scriitor bun...Nichita Stanescu.
Un autor bun...I.Teodoreanu.
Un prieten bun...ma ajuta mereu.
O sora buna/Un frate bun...glumeste cu mine.
Un parinte bun...imi cumpara carti in prostie:D
Cel mai frumos inel...roz cu o forma geometrica.
Tara in care ai calatori din Europa...Italia-Venetia.
O capitala in care ai vrea sa ajungi...Moscova.
Un stat din America unde ai vrea sa locuiesti...California.
Un continent pentru o calatorie lunga...Australia.
Cel mai bun acotor roman...nu imi vine in minte...
Cea mai buna actrita romanca...nici...
Cei mai buni actori americani...Pai sunt muulti.
O actrita frumoasa...Jeniffer Love Hewitt,fetele din H2O...
Un actor frumos...Brad Pitt.
Cea mai frumoasa culoare...ROOOZ...:X:P


Dau mai departe lui Ashley,Flaviei Si lu' Raluuu'

Imaginea ta din copilarie

Asta e pentru cineva care sper sa isi aminteasca de mine asa cum eram eu...

Se inaltau pe cer zmeie colorate.Soarele batea cu razele lui prin ferestre.Timpul se scurgea in galeti bleu-marin de umbre stinse.Printre rafturi straine se asternuse de mult timp fire de nisip albicios.In odaie mirosea a praf adormit.Peste palaria veche s-a asternut praful ca un fel de batranete...
Venise vara,era pace,era vacanta.Pe fetele copiilor se asternuse veselia de putin timp.
Pe la geamuri curgeau zilele ca vantul si picura prin tocul usii cu caldura torida.
Cartile au obosit in bibloteca.Papusile,de mult neatinse,inca stau acolo,in rafturi...Dar tot zambesc.Nici nu mai stiu daca prin ochii jucariilor se vede copilaria sau doar culoarea lor albastra...
Cheia din usa abia s-a rasucit.Am ajuns si eu acasa.In camera mea era liniste.Nimeni nu mai intrase acolo de mult,mult timp.Se revarsau in glastre doar fire de praf,si nu flori parfumate ca altadata.
Deodata parca eram alta.Examenele au trecut si camera tocmai mi-a amintit de copilarie.Parca vad un chip incadrat de plete blonde-maronii si putin ondulate sub care se ascundeau sprancene mici si blonde care protejau niste ochi mari,inveliti in sticla maronie...
Nasul,micut si rosu in varf era marginit de doua petale de trandafiri roz-obrajii peste care se asternea zambetul buzelor calde,fara creste de pieptan.
Sub fata luminata de razele gingase ale soarelui statea un gat colorat si atat-restul era acoperit de o patura noua si moale,de un rosu-aprins...
Asa era copilul de odata.Asa eram eu...Iti amntesti?
Pentru o clipa,ceva mi-a oprit privirea in susul oglinzii.Candva abia ajungeam sa-mi vad gatul,caci eram mica,mica de tot....Am vazut atunci aceleasi trasaturi,doar ca acum le priveam altfel:mai mari si mai bine determinate.Am crescut...
In spatele meu se plimba o lacrima de copil.Nu-mi pasa.Am lasat-o sa cada unde vrea ea:pe carti,pe jucarii,pe pat sau pe covor,numai pe oglinda mea sa nu cada,sa ma lase asa,sa vad ceva ce imi aminteste de mine.
M-am privit indelung timp.Atat de mult cat sa-mi dau seama despre toate lucrurile din copilarie.Sau poate m-am inselat.Poate m-am privit doar o clipa si nu am vazut nimic.Am plecat din fata oglinzii si n-am mai intors capul nici cat sa ma vad o clipa.Eram prea mare,deja coditele impletite seara-de-seara nu mai erau deloc...
Astazi nu a fost apus.Mai tii minte?S-a intamplat atunci cand eram copii.Te strangeam de mana.Mai stii ca-ti spuneam ca mi-e frica sa nu fiu inghitita de intunericul noptii?Radeai...Dintr-o data ziua a dat toata lumina sa cuiva strain...Si s-a intunecat dintr-o data.
Patul era gol si rece.Cand ai dormit prima oara la mine ti se parea frumos,caci ploua,si pe geamul meu se vedea perfect cum lacrimile cerului udau padurea toropita de caldura.Luna tacea,ma privea pe mine si ma infiora mai tare cu ochii ei care ma tintuiau drept,printr-o raza.Tu zambeai,iar mie mi-era frica de intuneric...Iti mai aduci aminte ca te-am rugat sa stai cu mine in pat si sa ma tii de mana,dar tu mi-ai zis ca nu se va intampla nimic,si te-ai culcat?Tot in acea noapte am visat urat.Acum mi-aduc aminte si zambesc,eram copii hoinari prin pribegia gandurilor curate...
Dimineata am mancat paine cu gem si am baut ceai.Ti-a placut mult.Parca te vad murdara de dulceata pe nas,zambind etern...Apoi am iesit afara si te-am dus prin padure,caci asa ai vrut.Eram saraca si aveam pantalonii rupti in genunchi,verzi si patati de polen ici-colo...Tu aveai haine curate.Atunci ti-ai rupt pantalonii albi.Eu am plans si mi-i-ai dat mie,i-am cusut si i-am purtat cand am venit cu tine la oras.Mai stii cand mi-ai dat si-o fusta?
Acum imi amintesc ce mult ne imprietenisem din prima clipa.Toata vara veneai cu mine si atat de mult iti placea sa ne plimbam pe deal noi doua,si sa ne udam gleznele in rau.
Curand nu imi mai era frica de intuneric.Iti impleteam cu grija parul in fiecare seara si apoi mi-l legai si mie si ne culcam.Stelele,hotar de visuri ma strangeau in brate mereu.
Iarna nu veneai niciodata caci era foarte frig la mine.Odata am venit la oras.Pentru prima oara cand am dormit iarna la tine.Era atat de cald incat atunci cand m-am intors acasa am simtit ca-mi trebuie caciula in pat.
Dar acum ma mai stii?Eu nu te-am mai vazut demult,dar mi-as dori sa dormi cu mine la tara asa cum faceai odata si sa mancam alune...

Camera e inca goala,noaptea domneste si pustiul.Luna m-a tinut minte si ma priveste iar.Stelele vegheaza inca deasupra mea,si poza ta zambeste de pe noptiera...Te astept...

Trece timpul,eu raman in urma....

Si totusi...
Ma intreb daca timpul trece doar asa,in graba,sa-mi usuce lacrimile reci,sa ma inunde,sa spulbere totul,tot ce-i mai frumos...Si ma intreb daca eu,cu picioarele ranite in urma spintecarii agere a vantului,mai pot sa merg in continuare spre viitor,sa plang alaturi de timp,sa traiesc,sa rad,sa ma rusinez si sa ma apropii de lumile rele...Pentru ca,atunci cand priveam cu spaima spre treapta urmatoare,nu-mi pasa unde ajung,ci doar daca mai sus se mai gaseste o alta treapta,dar nu ma gandeam niciodata ce va fi acolo,sus.Poate ca,in inima mea de copil,aveam o urma de speranta care era mai puternica decat mine si care,in lungul drum al sau,spinteca orice raza de indoiala,orice piatra ce impiedica drumul meu...
Si as vrea acum sa plang cu lacrimi adunate doar din tristetea mea de om vesel,din spaima,din tot ce as putea gasi,doar sa plang!
Ma inunda o tacere desavarsita,coplesitoare,care se duce,poate,cu primul sunet,cu prima abatere din drumul spre singuratate.Dar sunetul nu iese,nu se desprinde de pe buzele mele care se deschid fara speranta,degeaba,sa-mi alunge stingherul suflet gol...
Parca fara control plec spre o lume noua,pustie,atat de singuratica si grea.Ma rostogolesc de-a lungul unei pante udate de tristete,de amar si nu reusesc sa ma opresc si pana jos mai sunt miliarde de ani traiti doar cu spaima unui sfarsit fara inceput.
In invalmaseala oraselor ma simt pierduta-n lume.Trec pe langa mine suvoaie nesfarsite de oameni,nu se termina niciodata,ma innebunesc...Poate ca ,la orice trecere de la un pas la altul exista un hotar de sute de ani,si spre un alt pas dureaza alte sute de ani...Si mi se pare o vesnicie sa astept caci ar trebui doar sa stau si sa plang in tacere,neauzit,fara lacrimi,sa astept un alt inceput al carui sfarsite departe,pierdut in ani lumina...
Sau totusi,poate ca ma insel.Poate ca la orice pas exista un hotar doar de o clipa,ca oricarui inceput sfarsitul este doar la pret de o clipa care se uita repede,ramane in urma ca si copilaria in viata unui om...
Si tot asa,pret de cativa ani sau doar de o clipa,timpul se scurge in cascade si eu raman in urma acolo,undeva,pe fundul unui ocean,printre aceleasi clipe neuitate,pierdute si ravasite in sirul amintirilor....

2 feluri de fericire...

"Intr-un fel,viata ta a avut sens daca,in sirul nesfarsit de momente banale,triste, rusinoase,ticaloase,mizerabile,plicticoase din care orice viata este compusa,s-a aprins,totusi,de cateva ori sau doar o singura data,scanteia cutremuratoare a fericirii..."
Fericirea este,prin definitie,un sentiment.Omul o intelege doar prin a avea tot ce-si doreste:un loc de munca linistit,o casa intr-un loc deosebit de placut, familie, copii, alte mici placeri ale vietii...
Fericirea consta in a-ti deschide larg ochii,in a privi spre orizont,a intelege,a sti,a descoperi...Ea se regaseste in surasul diminetilor de vara,intr-o galeata ce cer albastru senin,intr-un zambet,intr-o privire ce cutreiera in graba sirul nesfarsit al vietii...
Gasim in vise fericirea dar de cele mai multe ori doar ni se pare ca o gasim.Dar ea nu e cea pe care o stim,nu sta doar in a capata dorinte fara sens.
Asta e fricirea.Aceeasi.Intr-un fel,daca esti fericit sau nu,e tot una.Dar totusi,se mai gaseste cateodata,in cate-o viata,o fericire cutremuratoare,care sa invaluie in mister viata,ca nu se ste ce s-a intamplat.Cine a simtit aceasta fericire?

Noi,care suntem ingrozitor de mari//Simtim cateodata ca ne lipsesc jucariile...

Inca se mai zaresc pe asfaltul umed urmele tocurilor pecetluite sub caldura torida.Nu ma mai simt de multa vreme un copil in toata regula,intr-adevar,m-am schimbat,dar tot imi place sa merg desculta prin ploaia calda,sa-mi las obrajii biciuiti de picaturile repezi.Ropotul lor imi strecoara in suflet un nemarginit sentiment de eliberare.Dispar dintr-o data suvoaiele nesfarsite de oameni ce se scurg toropiti de zapusala,spatiul pare ca se dilata,iar strazile se pierd in infinit...
In ultimul timp m-am ascuns in randurile romanelor,n-am mai avut timp de mine si oarecum m-am ascuns ca toti ceilalti undeva,in umbra,de unde copilaria sa se rataceasca iar noi sa trecem cu rasuflarea taiata pragul spre adolescenta,spre maturitate...
Facem lucruri prin care ne indepartam de obiceiurile zilnice.Incepem sa traversam cu gandul puntea tineretii,sa gandim matur spre puncte fixe si sa ne fixam in pustiu cautand drumul spre viitor.
Noi,cei igrozitor de mari,spargem cu cuvintele geamurile care altadata ne tineau departe de maturitate.Dam replici,le aruncam la intamplare si uitam de visele noastre,crezand ca suntem savanti,ca putem sa facem orice doar daca suntem mai atenti,mult mai atenti cu cheile viitorului nostru pe care le tineam in maini,jucandu-ne cu ele...
Noi,cei ingrozitor de mari,punem cu fiecare secunda care trece inca o margea pe
bratara ,alunecand usor pe firul subtire ala atei numite "copilarie" care curand se va umple,inchizandu-se pe mana vietii.
Uitam cateodata de noi.bazandu-ne pe stiinta.Ne cad uneori fire de par pe care le strangem in pumni si le aruncam,uitand c-au existat,uitand cand au picat...Facem la fel cu zilele care se scurg,ducand cu ele pasul aplecat catre un alt prag unde vom pierde fiecare amintire ce e inlocuita cu stiinta.
Dimineata ne trezim devreme fiindca avem de studiat.Seara ne culcam tarziu,fiindca am avut de studiat,dar niciodata nu privim spre raftul acela,acela cu jucarii pe care s-a asternut praful.
Tot noi,cei ingrozitor de mari,simtim cateodata ca ne lipsesc jucariile.Simtim nevoia de a strange la piept ursuletul acela,acela pe care s-a asternut praful fiindca am uitat de el...
E greu de crezut ca noi,cei ingrozitor de mari,dorim sa avem langa noi,noaptea,un ursulet fiindca visam urat.
Luam uneori jucariile si pret de putin timp le strangem in brate si plangem in suflet neauzit,fara lacrimi,ca am irosit copilaria fara sa ne bucuram de ea.
Noi,cei ingrozitor de mari,suntem preocupati de viata de viitor,uitand de copilarie...Insa tot noi,cei ingrozitor de mari,simtim cateodata ca ne lipsesc jucariile...

Sub semnul dorului

O provocare,un univers nelinistitor,greu de semnificatii ce invita la meditatie.Gandire si traire,vraja a nepatrunsului ascuns,dorul se regaseste pe deplin in tot ceea ce inseamna romanesc.
Pentru poet,dorul este o rascolire a sufletului,un tumult,un zbucium, melancolie, iubire, speranta, toate acestea contopite intr-un cuvant intraductibil.
Un sentiment ce sta de veghe asupra sufletului,ce uneori nu este aratat.Este tainic si alteori de nepatruns,fiindca sta la poarta gandurilor inca vii.E incuiat pe dinauntrul sufletului si mai iese greu.
Si nu-i lumina.Se ascunde in ceata si nu mai iese decat atunci cand se sperie de persoana pe care o cauta,o urmareste.
Se intruchipeaza in sentimente si rascoleste vosele.E sincer si e dur,e ascuns,e nedescoperit.
Si uneori mai pleaca si se intoarce iar,incuindu-se la aceste ferestre ale sufletului.
Captureaza visele,gandurile si este inexplicabil.Alteori zboara sa imprejmuiasca alte vieti cu un gard de idei,fara poarta.Se simte captiv si de aceea conduce gandurile spre colindarea tinuturilor zi de zi,alungand aureola dragostei si inlocuind-o cu acea dorinta arzatoare.
Confera vietii zbucium si zameste bland,adanc melancolic.Iubeste in tacere si plange neauzit,fara lacrimi.Chiar cu trecerea timpului ramane neschimbat.
Dorul inca se mai manifesta ca un copil.Lasa in mintea frageda cicatrici peste care primaverile nu pot inflori sentimente puternice si iernile le ingheata.
Dorul atinge cu degetele albastrul cerului,portile viitorului si hotarele ironiei si,fara sa-si dea seama,calauzeste sufletul spre labirintul de dincolo de pragul rasuflarii.
Dorul ar dori sa patineze pe luciul vietii.Intra in randurile lumii si trece neobservat.Realizeaza din vieti o comedie moderna,un balet mecanic caruia nici timpul,nici vremea de afara nu-i poate inchide cortina,lasand sala gandurilor in tacere.
Ii place noaptea fiindca e tacere.Dorul rastoarna muntii,opreste marile,oceanele.Se hraneste cu amintiri si iluzii si traieste din ele.Are in gazda sufletele fragede,influentabile.
Faptele dorului se inghesuie una langa alta la lumina amintirii pe care incearca s-o schimbe.
Oamenii nu-i inteleg gesturile dar nu-l justifica decat prin dorinta de a veghea la binele si la fericirea lor.El nu se schimba dupa zilele calduroase sau cele ploioase.Nu-si schimba hainele sau sufletul.Ramane asa,avand ceva din puterea si frumusetea zeilor antici.
Departarea de sufletul curat,in alt spatiu si timp,de obicei,in instraineaza.El si-a biciuit sufletul pentru a nu da dreptul cuiva sa-i zambeasca vreodata cu subinteles.
Prin unele fapte se lasa descoperit si este obligat sa lase sufletul in mainile altuia,pierzandu-se trist in infinit,dar stiind un drum spre un alt suflet gol pe care sa-l domneasca sub un clar de luna,linistindu-se dupa tumultul eliberarii unei vieti in pamantul pustiu,parca inghetat.
Dorul crede ca,daca oamenii s-ar apleca mai mult asupra trecutului ar vedea cu alti ochi prezentul,observand ca sufletul le este incredintat dorului;si daca s-ar impotrivi,dorul le-ar strange mana si le-ar ingheta sangele pana cand,dupa plecarea fiintei dragi,le-ar reveni pofta de dorinte.
El adora viata oamenilor atunci cand acestia simt ca nu-si mai apartin in intregime,ca a intevenit peste vointa lui o stare de dependenta fata de cineva-de el.
Dorul vorbeste despre singuratate cautand intelegere deplina,ignorand dispretul.
Dorul imprima in mintea alba urme negre,alungand stingherul suflet gol si consolandu-l,deschizandu-i orizontul,apetitul pentru cunoastere.
Dorul apartine generatiilor trecute,prezente si viitoare si se va stinge doar atunci cand cea din urma flacara a sperantei va inceta sa mai arda,iar stelele vor inceta sa mai aplaude intrarea eleganta a lunii si soarele va cadea de pe cer.
Dorul este casuta gandurilor care nu-si gasesc linistea,este o raza de soare,un trandafir salbatic crescut parca in desert.
El asterne praful in amintirile mohorate si le stinge.E farul dim mijlocul marii care poarta ideile.Umbla pe cai pustii si ca un fluture isi deschide aripile parca prafuite,aducand speranta in bratele grele cu care ani de-a randul a purtat suflete pustii.
Dorul ia prada sufletele scumpe si le invata alchimia lor.
Dorul nu se vede,nu se aude,dar se simte.Inchide ochii sufletelor adormindu-le in bratele lui pentru eternitate viata trecuta cu sentimentul profund ce inunda culorile cerului ochiului in lacrimi pure,inflorind pamantul cu un crin ce raspandeste dragoste prin taria parfulurilor sale.

Un vis frumos

Nu voi putea spune nimanui,niciodata ce am facut in ziua in care am iesit afara si am dorit sa calatoresc.Mi-am pus fata intre palme,ingandurata...In acel moment eram singura,izolata,departe de lumea in care traiesc acum.Eram libera in sfarsit...
Nimeni nu ma sufoca.Nu exista aer,nu existau vorbe,nici oameni...Ma lasam sa cad,dar nu atingeam pamantul pana ce palma mea nu se intindea sa ma propteasca.Eram doar eu.Era lumina.Pluteau pe langa mine chipuri atat de cunoscute,dar nu vorbeau,nu ma priveau.Incercam sa le ating dar se duceau repede.Nu reuseam sa descopar nimic,eram intr-o stare de extaz.Aveam o bucurie nemarginita...
Stateam in ploaie.Fulgera in jurul meu si se crea un zid care ma apara,si niciodata nu ma atingea ceva rau...Ma plimbam singura pe strazi umede,strazi fierbinti, cunoscute.Stiam ca nu mi se putea intampla nimic...Desi eram singura printre milioane de chipuri cunoscute si necunoscute,nu-mi era frica...Erau doar chipuri albe-fete destul de stranii pe care nu le priveam cu interes...Gasisem cu adevarat Viata,Lumina...Era atat de special,atat de frumos...Ma gandeam ca as fi fost in Rai...
Nu mi-era urat sa stau singura.In potriva,ma simteam mai bine ca oricand.Simteam ca viata mea statea pe palma lui Dumnezeu si eram ferita.Puteam sa fac orice fara sa sa ma tem...nu gandeam rau,nu simteam nicio nevoie sa mananc,sa dorm.As fi stat asa, treaza,o vesnicie...
Poate ca a fost doar un vis-un vis frumos,ce-i drept...Dar viata pe care mi-am imaginat-o nu a trait-o cineva vreodata si vreau sa v-o impartasesc si voua... Haideti sa visam!

Eram odata copil...

Eram odata copil...Imi amintesc,vorbeam cu stelele,cu luna.Imbratisam cerul,credeam ca e al meu si ca nimeni altcineva nu-l vede.Credeam ca lumea se vede diferit la toti,ca ochii verzi vad doar natura,ca ochii negrii ,noaptea,ca ochii albastrii vad doar marea ce se intinde in infinit si ochii caprui,surasul diminetilor de vara.Nu intelegeam de ce faptele imi ramaneau in minte si de ce nu pot sa ma intorc in trecut decat cu gandul...
Visam sa ajung sa calatoresc in spatiu,mi se parea ceva normal sa reusesc...Mi se parea normal sa am tot ce imi doream,sa pot sa fac totul cu usurinta.Am avut esecuri pe care,desigur,nu le priveam cu interes,doar ca ma miram ca exista si pedepse pe care nu le-am cunoscut dar de care altii,pentru greseli,plateau mai mult sau mai putin.
Nu imi dadeam seama unde se duc oamenii cand mor,sau de unde vin.Nu intelegem de ce eram asa de mica,iar altii mult mai mari si de ce eram in aceasta ipostaza.
Nu imi dadeam seama ce este plansul si de ce oamenii foloseau acest semnal asa de des.Nu stiam cum se intamplau accidentele si de ce,credeam ca sunt pedepse, normal, desi nu stiam deloc ce urma sa se intample cu ele...
Vedeam trecand pe langa mine oameni,siruri-siruri si nu credeam ca nu ma cunosteau,credeam insa ca nu ma vedeau fiindca eram asa de mica,treceam neobservata.
Sub privirile celor mari eram un copil mic,dar eu ma credeam deja sus,destul de mare ca sa iau decizii singura si tocmai de aceea eram neinteleasa si nu puteam sa fac deloc ce vroiam.
Nu suportam ca cei mari sa se joace cu mine,caci nu eram o papusa cu par blond si carliontat cum aratam.Ma lasam prinsa de acestia si niciodata nu reuseam sa evadez.Ma strangeau in brate,ma puneau sa fac incercari care nu-mi placeau.Nu am vrut niciodata sa invat sa vorbesc,sa merg,dar cei mari m-au obligat iar eu nu le credeam cu folos.
Viata mi se parea atat de simpla...Era plictisitoare.Odata cu trecerea zilelor,a saptamanilor,a anilor,se mareau responsabilitatile,se mareau riscurile,incercarile prin care trebuia sa trec,se mareau faptele,visele,trebuintele...Eu nu intelegeam nimic...
Eram doar un copil la scoala,mai apoi.Stiam deja sa scriu si sa citesc,le invatasem din obligatii si nu mi se pareau de folos nici acestea...Treceam in graba foile caietului "tip 1" din clasa I.Scriam urat.
Eram o ciudata,asa credeam.Priveam cu ura spre colegii pe care ii credeam cei mai buni,observand mai tarziu ca sunt si eu printre ei si incepusem sa ma imprietenesc cu ei.Eram doar un copil...
Crescusem si eu,nu mult ce-i drept,dar nu-mi venea sa cred.Aflam in fiecare zi mai multe lcruri.Observam natura de care eram atat de fascinanta.Mai tarziu am inceput sa ma modernizez,sa ma preocup mai mult de mine si iata ca am ajuns asa cum sunt-o fata mult mai mare decat cea mica din trecut.Din viata am invatat tot ce stiu,desi toti cred ca am luat cate ceva de la adulti,dar nu.
Acum sunt eu insami,nu un copil.Asa-s si prietenii mei.Si tot din viata am aflat ce inseamna sa cresti,sa ai prieteni,sa fi tu insati...Acum sunt eu,cea pe care o stiti...

Scrisoare goala dar plina de cuvinte...

Primise in acea dmineata o scrisoare.Era semnata "eu",si de indata ea intelesese cine era.O deschise.Ramase apoi fara cuvinte,scrisoarea era goala...nimic.Isi aminti ce facuse seara trecuta la intalnire,nu lucid,dar era destul de clar.Amandoi erau suparati.Acum ea isi amintise...se infuriasera amandoi si se hotarasera ca o vreme sa nu-si mai vorbeasca.Dimineata aceea nu primise nici un telefon.
Deschidea scrisoarea de mai multe ori si o inchidea iar,cu speranta ca poate va aparea ceva care sa-i dea vreun semn...Il iubea si nu-si imagina de ce el nu-i mai vorbea.
Aseara se certasera destul de rau.El era in anul VI de facultate,ea doar in primul si de aceea aveau programe diferite.In timpul zilei nu aveau timp sa isi vorbeasca si de aceea fiecare statea cu alti prietei.Nu-si mai acordau deloc atentie in ultimul timp si de aceea nu se mai intelegeau,hotarand sa se desparta pentru o vreme.
Ea era demoralizata.Nu intelegea de ce el a acceptat asa usor sa se desparta,sa nu-si vorbeasca,mai ales ca inainte ii spunea ca nu s-ar desparti niciodata...In ultimul timp,totul se schimbase.Isi imagina scena de seara trecuta: ea, plangand, agitata in timp ce el era foarte furios,cu chef de cearta,tipand,dorind cu nerabdare sa se desparta si sa place,ca si cum astepta ca ea sa dea semnalul de retragere...
Acum incepea sa-si dea seama.Relatia lor nu mai mergea.El ii trimisese scrisoarea goala ca sa n-o sune,sa nu-i vorbeasca.Ea intelegea mult.Trebuia sa se stapaneasca, sa-l uite,dar nu putea.Vroia sa rupa scrisoarea,dar nu reusea deloc.Pana la urma observa un colt rupt,pe care pana atunci nu-l mai vazuse.Se gadea ca ea l-a rupt,deci nu era nimic.Dar mai lipsea ceva,cealalta parte a scrisorii,care se observa ca era usor rupta...
Curand,pasi grabiti se auzeau din scara blocului,si sub usa,partea cealalta a scrisorii,intoarsa.A luat-o si a citit-o.Un scris dezordonat,putin intinat intr-un colt...probabil ca el a plans.Ei i-au dat lacrimile,citind:"Nu pot sta asa...Mi-e dor de tine!!!Unde ai disparut?Unde te-ai ascuns de nu te mai gasesc?De ce am facut asta?De ce am spus ca vreau sa ne despartim?Te rog sa ma ierti!Nu pot trai fara tine..Sa stii ca te iubesc...Vreau sa-mi dai un raspuns cat mai repede.Eu sunt aproape,aici,undeva...Ai sa ma gasesti curand..."
Ce insemna?Trebuia sa creada?Scrise in graba "Da...Te iubesc!" dezordonat,intinat...Iesi din bloc si acolo,undeva,unde avea sa il gaseasca curand,statea jos asteptand-o.Ea a aruncat-o spre el si a fugit.El s-a uitat in jur,a luat-o de jos si a citit-o,zambind larg,pe cand ea il privea din colt,si zambi si ea.

Jennifer Love Hewitt

Changes on my life...The puzzle of my life

De iarna,mi-am propus sa fac cateva schimbari in viata mea.Mi-as dori sa visez mai mult,sa nu ma mai gandesc la viitor,pentru ca el va veni oricum,iar trecutul sa-l las deoparte si sa privesc dar prezentul.Incerc sa ma trezesc dimineata si sa sper ca poate afara ninge si chiar daca nu ninge,sa nu doresc sa se intample asta mai tarziu,pentru ca oricum se va intampla.
Imi doresc sa visez doar lucruri frumoase,iar daca am cosmaruri sa uit de ele,sa le sparg efectiv,sa le las intr-un alt sertar al sufletului meu pe care nu-l voi deschide niciodata...
Incesc sa citesc anumite chestii pe care sa mi le suprapun in minte peste idilele vechi...sa-mi improspatez mintea cu lucruri frumoase...Sa traiesc viata din plin astfel incat,la batranete,sa ma pot bucura a doua oara de ea.
Incerc acum sa construiesc un puzzle.Nu un puzzle cu animale sau chestii banale,un puzzle cu insusi viata mea.Am pus piesele cele mai importante...baza,marginile...acum mai am doar sufletul in sine.Sa leg in el amintirile placute pe care sa le pun intr-un sertar special.Cele neplacute vor sta intr-unul pe care l-am incuiat.Prezentul va fi doar trait si poate voi pastra din el esentialul...
Inima am construit-o deja:familia am pus-o undeva bine,bine de tot,alaturi de cea mai buna prietena a mea.Stau in cel mai de foc loc al inimii mele,cel mai bine pazit,cel mai luminos...Acolo stau toate persoanele pe care le iubesc.Persoanele pe care le urasc le-am scos de acolo.Le-am aruncat intr-o mare.Marea pe care am facut-o alaturi.Marea de Lacrimi.Nu voi mai putea umbla la ea.Acele persoane ce isi au locul acolo sunt persoanele care m-au facut sa plang si de aceea s-au ingropat singure sub apa...
Capul meu e cel mai complex.Am pastrat in el regulile,educatia,exercitiile,problemele,intrebarile si definitiile.Am scos doar amintirile urate pe care le-am aruncat in Lacul Amintirilor Triste,de unde nu le mai pot scoate niciodata.Restul corpului l-am facut deja.Am pus corect fiecare punct din acesta...Si acum,m-am schimbat cu totul.Sunt gata pentru o noua viata,traita asa cum vreau eu...

Timp de iarna

A mai trecut un anotimp...A mai trecut un vis...Acel vis de toamna care imi aducea la inceput o melancolie profunda...Acum nu mi se mai pare nimic nou.A plecat si toamna asa cum a venit.

Poate ca pe de o parte este si vina mea.Am lasat asa,sa treaca timpul,la intamplare,fara ca macar sa ma fi gandit o clipa la ce va urma.Am incercat toamna aceasta sa ghicesc oarecum ce va urma,poate sa incerc chiar sa shimb ceva din viata mea,dar nu am putut.

Am trecut parca nedumerita peste pragul fantastic al anotimpurilor,al lunilor,al zilelor tot mai diferite.Zilele trec asa de repede,fara ca macar sa-mi si cerut voia sau poate sa-mi spuna ca vor pleca asa de curand si ca eu voi ramane in urma.

Iata asa,am trecut peste o toamna fulgeratoare,scurta si sumbra si am ajuns sa amortesc in ideile mele sub iarna care cugeta sa ne preia.Imi las in urma lacrimi si incerc acum sa ma salvez poate o iarna ce va avea sa fie lunga si trista,poate chiar foarte plictisitoare...

Am calcat adesea peste frunze moarte,sa incerc sa le strang in palma si sa le salvez.Acum e gol,e pustiu oriunde si eu m-am intristat.

Am incercat sa imbratisez cerul,sa-l strang la piept si sa-l pastrez asa cum e-albastru si pur,dar nu se poate.Am incercat sa iau in palme plopii,stejarii si teii dar nici asta nu se poate caci au radacini prea adancite in pamant.

Mi-am inundat corpul cu lacrimi dulci ce mi-au ramas acolo,undeva,si mi-au umplut sufletul cu amar.Am incercat sa cuget,sa fiu revoltata pentru ca a venit iarna,sa ma plang vreunui copac batran care,desigur,e mai intelept decat mine si asteapta fara sa scoata vreun sunet sa treaca si acest anotimp.Am vrut sa ma arunc intr-un lan de grau caci m-am gandit ca poate o sa-l fac sa-si revina,dar nu a mers si m-am infructat din spicul uscat,tacut si am lasat acolo o parte de fericire.

Am incercat multe zile la rand sa fac experimente cu petalele florilor,sa torn pe ele stropi de fericire si sa le aduc inapoi la culoarea lor fermecatoare,dar n-am facut altceva decat sa le fac sa cada.Sunt neputincioasa in fata anotimpului acesta.

Plec de acasa haihui crezand ca sunt destoinica,sau poate destul de mare ca sa-mi port singura de grija si sa las in pace vremurile acestea,sa incep o viata noua-aceea de a invata limba naturii.

Poate ca,in cazul in care as invata aceasta limba,as putea sa gasesc o modalitate sa schimb tristetea iernii.Am incercat saptamani de-a randul sa invat,dar pana acum am retinut doar ca frunzele,florile se ofilesc si cad atunci cand este nevoie,si revin ca sa cada iar,peste ceva timp...

Am calcat nestiutoare peste firul subtire al toamnei iar acum s-a rupt si am cazut in iarna,nedumerita de ce s-a intamplat.Voi lasa sa cada peste mine mii de fulgi de zapada,sa ma ingroape in tristetea singuratatii,sa nu pot sa cant ceva fiindca mor de prea mult,prea mult amar..Sa cant doar doine si sa ma supun iernii fara a incerca sa ridic un deget,fara a incerca sa ma revolt putin....

Comparatie...

Am gasit intr-o zi in biblioteca un volum cu povesti si basme.Din intamplare am deschis cartea la o poveste cu Ros-Imparat,cu Fat-Frumos si Ileana-Cosanzeana...Repede,am citit basmul si am tras concluzia ca nu am inteles nimic,ca de fiecare data si am fost nevoita sa il mai citesc de cateva ori,pana ce firul povestii mi-a ramas in minte macar pentru putin timp.
Cei trei eroi ai basmului au imbatranit de multe ori in poveste,dar au ramas tineri mereu.Ros-Imparat a murit de multe ori,dar a inviat de fiecare data...Ileana Cosanzeana a fost salvata de Fat-Frumos de o multime de ori,dar mereu a fost libera.
Desi nu a durat mult,pentru mine,sa citesc acel basm macar odata,firul povestii era defapt altul:ca au trecut ani si ani pana ce Fat-Frumos a gasit-o pe Ileana Cosanzeana si au trecut luni si luni pana ce Fat-Frumos s-a intors acasa cu tanara fiica a lui Ros-Imparat...
Dar eu sunt o simpla muritoare,ca toti ceilalti,nu ca tinerii eroi din basme,nu sa si copii neinfricati printre ramurile stufoase ale padurii...Nu pot face nimic in privinta asta,caci nu pot rezista fara apa nici macar o zi,asa cum faceau eroii povestilor fabuloase.
Mereu Aleodor Imparat a fost pentru mine un exemplu in viata dar nu pot sa-l urmez nici o secunda prin ceea ce facea el,sau poate inca mai face,caci e nemuritor.Ca sa fac o concluzie acum,eu sunt nimic pe langa ce erau altii inaintea mea.Lumea mi se pare facuta de atat de mult timp,defapt uneori cred ca exista dintotdeauna,desi stiu bine ca nu este asa.Ma abat de la subiect caci asa sunt eu,omul,ce nu pot face nimic sa-mi schimb viata...

Eu...sau ea

Nu mai am idei,asta pentru ca nu mai am nici ganduri,iar asta pentru ca nu mai am nimic deoarece sunt singura.

Doar in timpul scolii mai am timp sa ma gandesc la cea careia i-a pasat de mine tot timpul,desi n-am vazut nimic.Doar in timpul scolii am timp s-o vad pe aceasta,pentru ca in restul timpului nici pe mine nu ma vad.

Ma uit in oglinda si vad un suflet gol,pentru ca sunt singura.Daca as avea pe cineva tot timpul langa mine,cum este prietena mea,poate sentimentele mele s-ar shimba.

Noi doua suntem niste fiinte atat de speciale,suntem speciale pentru ca nu facem aceleasi lucruri ca altii,nu ne schimbam fetele catre oameni,suntem doar noi-niste fiinte umane asa cum trebuie sa fim si asa cum suntem obligate sa fim...

Daca una dintre noi n-ar mai fi,cealalta ar ramane singura si si-ar pierde naturaletea sa de om,si nimic nu ar mai fi la fel pentru ca nimic nu ne mai poate inlocui.

Avem vise mari,pe care uneori nici noi nu stim daca le putem duce singure la capat pentru ca sunt PREA MARI.

Avem sperante mari si la tot pasul, gasim in calea noastra alte obstacole pe care trebuie sa le luam cu noi-fie ca sunt grele,fie ca sunt usoare,fie ca sunt bune,sau rele...

Ne completam una pe cealalta si de aceea impreuna gandim mai usor la viitorul nostru stralucit deoarece vom fi mereu impreuna orice am face in viitor.

Nu teatram niciodata fiindca n-avem nevoie de teatru.Noi stim in schimb sa dam sfaturi,sa cerem,sa ne exprimam pentru ca asta e starea noastra,ca om...

Le spunem altora lucruri frumoase,dar noua insine nu ne spunem niciodata,pentru ca avem grija una de alta si nu avem nevoie.Desi dam sfaturi bune altora ca sa nu se mai simta prost,noi suferim mult din cauza lor si niciodata nu suntem bagate in seama.

Incercam sa ascundem orice sentiment de tristete in noi,dar stiu ca intr-o zi vor da pe afara si nu vom mai fi,defapt nimeni nu va mai fi.

Suntem cele mai naturale fiinte posibile si asta doar faptului ca suntem prietene.Noi doua nu stim cum e sa nu ai prieteni,pentru ca pana acum am fost una langa alta.

Noi vom ramane prietene pe vecie,pentru ca asa ne-a fost scris si nimic sau nimeni nu ne poate desparti.

Zambet :)

1)Fantana tineretii consta in a gasi bucurie in munca ta.(Pearl S.Buck)

2)Mergi cu incredere in directia visurilor tale.Traieste viata pe care ti-ai imaginat-o.(H.D.Theoreau)

3)Omul intelept nu asteapta ca viata sa fie buna.El pretinde ca e buna si incepe sa si-o faca exact asa cum si-o pretinde.(Terry Orlick)

4)Tu trebuie sa fii schimbarea pe care vrei sa o vezi in lume(Mahatma Ghandi)

5)Traieste o viata onorabila.Atunci cand imbatranesti si te gandesti in urma,vei putea sa te bucuri a doua oara de ea.(Dalai Lama)

Visele pot distruge suflete?

Ma gandesc continuu la noi.La eu si cu tine,la sufletul meu si sufletul tau,la visele noastre pe care le aveam...Erau aproape tot ce ne apartineau...dar s-au pierdut,si odata cu ele m-am pierdut si eu in trecut.

Nu mai am stabilitate nici sa stau undeva,pe o bucatica de pamant,caci imediat picioarele se rup,si cad in gol.Nu am destula forta sa ma agat de un fir subtire de ata,pentru ca degetele amortesc curand si cad iar in gol.Nu pot nici sa ma ridic pe o bucata de cer,caci mi-e teama ca-l rup.

Eu si cu tine suntem doua persoane invizibile,dar oricine ne vede si ne aude...Suntem doua persoane vizibile ,dar totusi absente de la orice si ne pierdem.

Orice flacara ne topeste ultima lacrima,fiecare strop de apa,in acelasi timp,stinge flacara ce arde in noi.Orice vorba ne rupe sufletul,orice sunet scos,prea sus sau prea jos, ne sparge timpanele si nu mai auzim decat vocile din noi...

Nu mai am nimic,tu nu mai ai nimic,dar impreuna avem totul,tot ce ne dorim si tot ce ne-am putea dori vreodata.

Ne stingem orice chip de pe fata atunci cand suntem indurerate,ne varsam ploile peste tot cand nu mai avem sperante.

Ne spalam cu propriile noastre lacrimi zambetul acela fals pentru satisfacerea bucuriilor altora,desi nu simtim nici macar o parte din buzele larg zambitoare.

Ne stergem ochii aceia veseli de fiecare data cand suntem triste,si din acel maroniu intens,ni-i transformam intr-un cenusiu urat pe care de cele mai multe ori il vedem doar noi.

Vocea ne dispare atunci cand nu suntem impreuna,pentru ca ne completam sunetele si cuvintele...

Nu semanam cu nimeni...pentru ca sensibilitatea nostra ne distinge de toti ceilalti...cei care ne otravesc cu rautate si cu badjocura,ne distrug sperantele,visele,si de aceea cad si eu,cazi si tu si nu ramane nimic din noi...

Suntem doua jumatati ce seamana atat de mult desi nu se gasesc pe deplin niciodata,pentru ca tinem ascuns amandoua acel ceva ce ne aduce pana aici.

Suntem cele care cad la orice pas,care nu sunt stabilite niciodata intr-un loc anume,se desprind de orice s-ar apuca,pentru ca tot ce facem noi sunt vise uneori implinite,care ne distrug sufletele si ne gasesc gandurile ca sa le distruga.

Noi incercam sa fim cat mai vesele,dar tristetea noastra o ascundem in eternitatea pe care o facem in fiecare zi,pentru ca orice ne distruge cu o mica parte,si atunci,ne stingem si noi cum se sting si altii...Si ce mai ramande din 2?ramane nimic,raman in urma doar amintiri incetosate ce nu ajuta la nimic,pentru ca noi nu vom mai reveni niciodata atunci,si vom fi plase de toti cei care ne-au facut rau,de cei care ne-au intristat si de cei care nu au avut nici pic de suflet pentru noi...

Caci asa suntem noi,ne lasam prinse in capcanele vietii,dar tot noi stingem orice flacara,capatam orice zambet,aducem orice ochi la lumina,scoatem sunete petru altii si dam foc la tot,pentru ca tu si cu mine suntem doua jumatati atat de potrivite,dar atat de absente la tot ceea ce se intampla in jurul nostru...

Oare esti chiar sufletul meu?

Se intampla uneori ca eu sa nu ma recunosc pe mine.Stiu ca sunt alta,stiu ca nu asta e viata mea reala sau poate nu stiu nimic despre mine.Cred insa ca nu ma cunosc deloc.Ma uit in oglinda si nu cred ca eu sunt,ca e reflectia mea,pentru ca ma stiu altfel.

Oare de ce tot ce vad,ce simt,este al meu?Uneori mi-as dori sa cred ca nu sunt eu aceea careia i se intampla asta pentru ca nu ma simt bine si nu ma regasesc in ceea ce fac...Desi tot ce fac sau spun nu-mi apartine in anumite cazuri (pentru ca asa consider eu),sunt cea mai naturala fiita posiblila...

Ma intreb cateodata daca ceea ce sunt eu e chiar sufletul meu.Cred uneori ca sufletul meu nu se potriveste nicidecum cu fata mea pentru ca fata mea e vesela si sufletul meu,trist uneori...Ma intreb daca sufletul meu a fost ales la intamplare.Imi dau seama ca nu a fost pentru ca sunt perfecta asa cum sunt eu-o ciudata...Am o imaginatie bogata care infloreste de fiecare data cand eu am chef...

Dar nu-l comand,pentru ca sufletul meu stie ce sa faca atunci cand trebuie.Altii nu-si dau seama cand impun sufletului sa se adapteze la ceva...Oare chiar el e sufletul meu?Pentru ca si daca eu incerc sa-l comand,face dupa ce vrea el dar face bine.

Sunt aleasa sa fiu asa,si stiu ca sunt unica.Este el oare sufletul meu natural?Este ales sa fie asa,eu

sunt aleasa sa fiu asa cum sunt acum,si nu pot schimba asta...

Un lung octombrie

Am trecut deja de mijlocul lui octombrie,dar mie tot mi se pare ca am inainte un veac pana la sfarsitul acestuia.Mi se pare ca uneori nu mai simt nimic de parca retraiesc acel moment la infinit si ma plictisesc.

Caut uneori lucruri care nu exista cu care sa-mi omor timpul care mi-a mai ramas liber.As vrea alteori sa plec de acasa chiar si pentru o zi,numai ca sa scap de monotonie.Ma plictsesc sa fac acelasi lucru a infinit.

Octombrie a adus cu el frunze moarte...Mi-a adus si mie in suflet o oarecare teama despre iarna ce va veni.Mi-e frica insa nici eu nu stiu de ce.Mi se pare ca fiecare zi trece din ce in ce mai greu si repeta lucrurile ca inainte.Nu mai e nimic nou.

Cand a venit toamna,la inceputul lui septembrie totul era diferit.Nici nu se simtea prezenta ei.Dar acum vara e atat de absenta,si sufletul meu atat de trist...si plange.Plange pentru ca nu mai e nimic de care sa se bucure.

Cad incet frunze moarte.Cu fiecare zi se mai scutura milioane de frunze.Incet-incet se golesc pomii ce altadata erau plini si de pasari...Si pentru toate acestea,se mai face un gol in mine,si nu mai dobandesc nici o putere ca sa inving si sa alung iarna.

Ce mai e special?O sa fie aceeasi iarna ca anul trecut-doar frig si urat-nici macar zapada.Astazi este 24 octombrie,maine este 25...Si ce daca?Tot mai e o saptamana si mie mi se pare foarte mult-ca doar iarna-i lunga pana vine primavara.Ma gandesc cu greu ce o sa fac de acum in colo-mai ales ca o sa vina frigul.

Poate o sa merg la scoala pana la vacanta de iarna,si apoi o sa continui sa indur frigul prin scoala.Ma plictisesc numai gandurile care-mi trec acum prin minte.Mi-e dor de zilele de vara-as da orice numai sa vina acum vara si sa scap de amintirile moarte...de toamna.

Jurnalul unui inger...

M-am sculat de dimineata mai devreme.Te-am privit cum dormi pana la ora 8 umatate cand te-ai trezit brusc.Ai mai incercat sa adormi dar n-ai reusit.Ti-am vazut visele pe care le-ai avut,si cum te-ai purtat in realitate.

Te-ai trezit din pat somnoroasa si ai fugit la oglinda.N-ai avut timp pentru mine.Am incercat sa te fac sa ma vezi,dar ai trecut nepasatoare pe langa mine.Te-am privit in oglinda si erai extrem de frumoasa.Te-am urmarit pana la bucatarie si te-am vazut cum mancai.Am stat la masa chiar in fata ta,dar nici nu m-ai bagat in seama.

Te-ai dus sa te speli ca in fiecare dimineata pe fata.Ti-am atins pielea fina dupa ce te-ai dat cu crema si cu fond de ten.Nici atunci nu m-ai observat.

Am plecat alaturi de tine la serviciu,am stat in dreapta ta in masina dar nu m-ai observat.Pe drum ai fost stresata.Ai ajuns la serviciu si ti-am privit lucrarile pe care le aveai de facut.Ai fost suparata toata ziua.Eu am incercat sa-ti alin sufletul,dar nu m-ai vazut.Ai trecut de zeci de3 ori pe langa mine si nici nu m-ai observat.

Toata zua am incercat sa te fac sa zambesti,pentru ca stiam ca iti era greu sa fii departe de ai tai de la un timp asa de lung...Erai in acea casa alaturi de ei,dar nici nu te gandeai la ei....de multe vreme.

Erai absenta de la ganduri albe...Te-am privit cum te-ai intors spre casa.Nu te-am scapat din ochi nici macar o clipa,dar tu nu m-a privit nici o secunda.Erai abatuta,si-ti stiu si motivul.Stiu chiar si ce visezi.

Ai venit acasa si ai dat drumul la TV fara sa observi cartea neagra de pe masa...Nici nu te-ai apropiat de mine.Eu eram chiar langa ea.Acolo am stat si te-am vegheat,si chiar de eram in spatele televizorului,stiu si ce film ai vazut.Stiu totul despre tine,stiu si ce visezi,si ce privesti.Incerci uneori sa schimbi asta,sa incerci ca eu sa nu vad ce faci-dar asta nu se poate.Si cu ochii inchisi,si stand intr-o camera inchis,fara lumina,stiu chiar si ce cantitate de mancare iti pui in farfurie.Pot sa ghicesc si cuvantul pe care il citesti stand cu spatele la tine in timp ce cutreieri o carte...

Nu-ti vine sa crezi.Te-ai culcat nepasandu-ti de mine si de cartea cea neagra.Te-am privit cum dormi.Erai stresata si n-ai putut sa visezi.Te gandeai la lucruri ciudate.Stiu si la ce te gandei.Tu crezi ca eu sunt inexistent,dar iti spun-eu tot timpul stau pe umarul tau si te privesc.Sunt ingerul tau,si te iubesc...

Toamna,vise...

Stau in parc...pe o bancuta retrasa,si ma gandesc la mine.Sunt singura.Cateodata mai scot oglinda din rucsac si ma privesc.Ma uit si o bag inapoi.Pentru mine oglinda inseamna totul sau nimic.Cand ridic oglinda,vad in ea reflectia copacilor batrani si palizi.Ma inspira foarte tare sa vad pomii viu colorati.Parca simt miros de flori de mar,suprapus cu mirosul umed al toamnei.
As vrea sa citesc,dar nu am o carte,asa ca prefer sa scriu ceva,pe caietul aproape terminat de romana...Ma pun pe ganduri.Imi vin in cap idei care dispar cu fiecare miscare.Fredonez o melodie linistita,care nu-mi prea place,dar totusi o cant...
Miroase a frunze uscate.Sunt milioane pe aici.Imi amintesc de cand eram mica si ma jucam prin frunze.Nu pot nega ca acum nu-mi mai place,dar acum ma joc prin ele in scris si imi imaginez senzatia de bucurie pe care o traiam atunci.Iau o frunza in mana si o privesc iar apoi o arunc.Nu inseamna nimic pentru nimeni probabil,dar pentru mine e o muza.Ma ridic,cu gandul de a pleca,dar parca ceva ma impinge si cad inapoi pe banca rece.Visez parca cu ochii deschisi.
Visez la vremuri de demult.Buchisesc incet tainele naturii de acum si de atunci.Nu mai inteleg nimic.Imi suprapun in minte o mie de idei care sunt uitate o data cu secunda ce trece.
Ma sufoca vantul,ma ineaca aerul si mi se usuca vocea.Pierd o gramada de cuvinte si nu inteleg ce se intampla.Imi place foate mult sa dezleg taine,dar pe aceasta n-o inteleg.Se zbat in mine imagini si sunete ce formeaza vise.Incet-incet visul se dezleaga.
Sunt iar pe banca rosie din parc.Nu-mi amintesc nimic.Stiu doar ca ceva in mine vrea sa iasa afara.O fi oare gandul care ma impinge in trecut sua idila nemuririi sufletului?Sau vreo nostalgie ramasa demult in sufletul meu de copil?
N-o sa stiu nici-odata daca maine voi mai simti acel miros de flori de mar pentru ca numai sufletul meu poate sa intareasca in mine acel parfum...Si-acum miroase a frunze verzi si Floarea-Soarelui.Oare voi mai simti toamna asta sentimentele pe care le traiesc acum?Poate da,poate nu...dar asta voi sti numai eu...doar eu...

Octombrie...

Se lasa seara.Afara era frig si mohorat.Abia trecuse apusul,si norii intunecati cuprinsera cerul fumuriu,de octombrie.Nici greierii nu mai cantau,nici pomii nu mai plangeau,nici oamenii nu mai plecau de acasa-caci era frig,ploaie...Usor,incepea ploaia.Apoi,incet incet,se grabea sa-si lase stropii pe asfaltul rece,inundand strazile goale.
Se auzeau din departare pasii cuiva,calcand cu greu.Trecea pe langa fiecare casa fara umbrela,prin ploaie,singura.Fredona ceva vechi,ca sa-si omoare timpul.Se parea ca mai avea mult de mers.Uneori se mai oprea in dreptul unei case si isi ridica privirea,uitandu-se ca din ce in ce mai mult cerul se intuneca.Privea apoi inainte,sperand sa vada cine ce minune.Ii era frica,singura,in noaptea care ii cuprindea sufletul.
Ce dor ii era de zilele de vara,cand,tot acest drum il strabatea,dar vesela,chiar si in miezul noptii.Acum totul se schimbase.Acest octombrie era cel mai urat din cate exista.Fata avea in spate un ghiozdan galben,plin de carti si culegeri pe care le purta de atata timp.Plecase de la scoala acum o ora si jumatate,dar tot nu ajunsese.Ieri fusese cald,azi era foarte frig.Iar se oprise si ridica privirea.Isi lasa obrajii biciuiti de picaturile aspre de ploaie,pleca privirea apoi si mergea mai departe.Ropotul ploii era groaznic.Si ea incerca sa invinga teama .
Octombrie venise asa cum plecase septembrie.Asa,deodata,fara ca nimanui sa-i fi cerut permisiunea.Si uite asa,venise mijlocul lunii acesteia,cu ploi...Fata era foarte trista.Omisese ceva ce simtea ca trebuie sa stie...in sufletul ei.Sufletul ii era acum cuprins de intuneric.Mersese doar cinci minute se atunci si i se parea o vesnicie.Mai avea cam o jumatate de ora.Era foarte uda deja si nu mai suporta apa din abundenta.
Merse mai departe.Iar canta acea melodie veche,si exersa cu mainile ude melodia aceea pe clapele pianului.Parea nebuna.Dar oricum nimeni nu era pe strada,poate doar cainii,dar n-o vedea nimeni,pentru ca noaptea era tarzie.
Acesta era octombrie...trist si intunecat...

Legenda dragostei

Demult, undeva pe pamant s-au adunat toate calitatile si simturile omenesti. Cand Plictiseala a cascat pentru a treia oara, Nebunia, nebunatica ca intotdeauna, a propus: 'Hai sa ne jucam de-a v-ati ascunselea!' Intriga si-a ridicat ispitita sprancenele, iar Curiozitatea, neputand sa se retina, a intrebat: 'V-ati ascunselea? Ce mai este si aceasta? Este oare vreun joc?' Nebuniaa explicat ca-si va acoperi ochii si va numara pana la un milion, in timp ce toti ceilalti se vor ascunde, iar cand numaratoarea va lua sfarsit, primul ce va fi gasit ii va lua locul si astfel jocul va continua... Entuziasmul a luat-o la dans pe Euforie, iar Bucuria a executat intr-atat de multe tumbe, incat chiar si Indoiala s-a lasat convinsa, ba mai mult, chiar si Apatia cea mereu bosumflata si dezinteresata. Insa nu toti au acceptat sa ia parte la aceasta activitate; Adevarul a preferat sa nu se ascunda: 'De ce sa ma ascund, daca pana la urma tot voi fi descoperit?' Aroganta a considerat acest joc ridicol (ceea ce o deranja mai mult era faptul ca ideea nu-i apartinuse), iar Lasitatea a preferat sa nu indrazneasca.
'Unu, doi, trei...' a inceput Nebunia sa numere. Prima care s-a ascuns a fost Lenea, care, ca intotdeauna, s-a culcat in spatele celei mai apropiate pietre. Credinta s-a inaltat spre cer, iar Invidia s-a ascuns in umbra Triumfului, care, prin propriile sale forte, a ajuns in coroana celui mai inalt copac. Generozitatea aproape ca nu reusea sa se ascunda, fiecare loc pe care il cauta parand sa fie mai potrivit pentru un prieten de-al ei decat pentru sine. Un lac de cristal? Locul ideal pentru Frumusete! Scorbura unui copac? Locul perfect pentru Rusine! Zborul unui fluture? Minunat pentru Voluptate! Rafala unui vant? Locul magnific pentru Libertate! In sfarsit s-a ascuns intr-o raza de soare. Egoismul, dimpotriva, si-a gasit un loc convenabil chiar de la inceput, insa numai pentru el... Minciuna s-a ascuns la fundul oceanului (adevarata minciuna, in realitate, s-a ascuns dupa curcubeu), iar Pasiunea si Dorinta in craterul unui vulcan. Neatentia, pur si simplu, a uitat sa se ascunda... dar aceasta nu este atat de important!
Cand Nebunia a ajuns la 999.999, Dragostea nu isi gasise inca o ascunzatoare pentru ca fusese atat de ocupata... pana cand a observat o tufa de trandafiri si profund impresionata de flori, s-a ascuns intre ele. 'Un milion!' a numarat Nebunia si a inceput sa caute. Prima pe care a gasit-o a fost Lenea, la numai trei pasi. Dupa aceasta, Credinta a fost auzita discutand cu Dumnezeu despre teologie, iar Pasiunea si cu Dorinta au fost vazute facand vulcanul sa vibreze. Intr-o secunda, ea a gasit-o pe Invidie, deci nu a fost greu de dedus unde se ascundea Triumful. Egoismul nici nu a trebuit sa fie cautat, caci a iesit singur la iveala, dintr-un cuib de viespi. Mergand atat de mult, i s-a facut sete si venind inspre lac, a descoperit-o pe Frumusete. Cu Indoialaa fost si mai usor, caci aceasta sta cocotata pe un gard, neputand decide unde sa se ascunda.
Astfel i-a gasit pe toti: Talentul - in iarba tanara, Frica -intr-o pestera intunecata, Minciuna - in spatele curcubeului (iarasi o minciuna... era totusi la fundul oceanului!), chiar si pe Neatentie, care a uitat pur si simplu de joaca... Numai Dragostea nu putea fi gasita. Nebunia o cautase in fiecare tufis, fiecare raulet, pe piscurile muntilor si cand era aproape gata sa renunte, a zarit tufa de trandafiri infloriti. Cu un tepus ea a inceput sa indeparteze crengutele ghimpoase, cand deodata auzi un strigat ascutit: spinii au impuns ochii Dragostei! Nebunia nu stia ce sa mai faca pentru a-si cere iertare: a plans, a rugat, a implorat si chiar s-a oferit sa-i fie ajutor si indrumator. Incepand cu acea zi, Dragostea e oarba, iar Nebunia o insoteste mereu.'

Learning love-partea a 3-a

Au trecut doua zile de cand nu s-au mai vazut.Alice era foarte suparata,dar nici macar nu mai stia de ce.Simtea plimbandu-se prin parc aerul inchis si uscat,si o unda de parfum barbatesc ce-i amintea de Michel.Zambea si totodata ii venea sa langa.Se gandea ce va face in cele doua saptamani de vacanta care aveau sa soseasca cu pasi grabiti?Daca ea dupa doua zile era suparata ca nu-l vazuse...

Era clar-vacanta de iarna avea sa fie un cosmar pentru ea,fiindca el nu era infiecare zi cu ea,intr-un loc anume,sa fie ei doi,impreuna.Si-ar fi dorit mult asta.Cathy si Nady mereu o sustineau sa-l sune si ele devenira cele mai bune prietene ale ei,deoarece erau aproape singurele care stiau de Michel,dintre fete,caci baietii probabil erau toti informati de Lewis care nu se putea abtine.

Alicia vroia sa se razbune,dar nici nu mai stia pe ce.Se gandea sa mearga sus sa stea pe mess,numai ca sora ar fi innebunit-o cu temele...Cathy o suna intr-o seara si ii spuse sa mearga sa doarma la ea,alaturi de Nady care oricum ar fi venit,dar s-a hotarat sa mearga ziua urmatoare,asa incat maine nu va mai fi singura.

Cathy si Nady nu mai erau asa uimite de faptul ca Michel si Alice erau impreuna,caci Cathy era acum cu Lewis iar Nady cu John,asa ca le prea bine ca cercul lor este cumpus din sase adolescenti.Cei sase s-au hotarat apoi sa ramana de Craciun impreuna,chiar si de revelion,numai daca Michel si Alice nu plecau la munte,cu ai lor,ca in fiecare an de pilda...

Asa s-a si intamplat.Cathy,Nady,Lewis si John vor face Craciunul impreuna cu Alex si Anne,doi prieteni foarte de treaba.

A sosit si Craciunul.Cei sase au facut Craciunul imreuna iar Michel si Alice au plecat la munte.Nu mult timp dupa ce au ajuns,au descoperi extrem de fericiti ca isi vor petrece Craciunul si revelionul impreuna,la acelasi hotel,in aceeasi statiune.

Si au ramas impreuna...au invatat ce inseamna iubirea cu adevarat.

Jurnalul unei scriitoare-Inaltarea mea spre alte lumi...

Din livada razbate pana aici taraitul greierilor .Parca sunt undeva la tara intr-o seara,cand somnul ma ocoleste,asteptand sa se intample nu stiu ce minune,care sa schimbe ceva in existenta mea ,s-o inscrie pe un alt fagas decat cel ai carui pasi sunt dinainte determinati.

Cred ca fiecare dintre noi si-ar dori sa i se intample ceva iesit din comun,ceva care sa-i deschida apetitul pentru necunoscut,pentru aventura.Ne plictisesc zilele monotone si noptile,ce par la fel de lungi.Se duc fara sa lase vreun semn al trecerii lor ireversibile.

Probabil copacii sunt mai intelepti decat noi.Se pleaca in fata inevitabilului cu un fel de smerenie care ne surprinde.Spre deosebire de ei,noi cartim in fata implacabilului incapabili sa ne impacam cu un destin omenesc,chiar daca suntem doar trecatori prin viata ca un vis.Vietile noastre sunt doar o masura a scurgerii timpului.Puncteaza din loc in loc vesnicia.

O clipa,imi lasasem gandul dus pe firul amintirii la vremea cand nestiind sa buchisesc literele,bunica imi citea basme a caror actiune se descalcea repede,chiar daca autorul atragea atetia ca au trecut ani si ani pana ce Fat-Frumos i-a venit de hac zmeului si a salvat-o pe Ileana-Cosanzeana.

Ne vine greu sa ne recunoastem invinsi de propriile noastre arme,d-apai sa mai si trambitam infrangerea.Numai eu stiam ce se ascundea in sufletul meu dincolo de fizionomie aparent calma,usor marcata de tristete.

Ma simteam la inceput de veac asistand la disparitia unei lumi ce apartinea prin structura ei trecutului si la aparitia altei lumi despre care era greu sa ghicesc incotro isi indreapta pasii.Si ce mi se parea covarsitor,era un sentiment de vinovatie totala.Nu cred ca cineva ar putea intui exact starea mea de atunci.Parca imi atarnau in spate toate pacatele omenirii,reactualizate cu o forta cosmica.

Pentru prima data indoiala si-a facut loc in gandurile mele.Am realizat in sfarsit ca drumul meu nu e intins ca-n palma ci cu tot felul de asperitati,cu urcusuri si coborasuri repezi,ce-ti taie respiratia.

Am inteles ca in viata nimic nu se obtine fara munca asidua,ca automultumirea e un drog cu efecte periculoase pentru evolutia ulterioara a indivdului.Am inteles foarte multe lucruri intr-o vara ce avea sa nu se mai termine,o vara in care am simtit nevoia sa-mi randuiesc cu grija in minte semnificatia unor indelungi meditatii.Primul meu insucces adevarat mi-a adus cu sine un imens castig spiritual.

Am invatat ca nu trebuie sa regretam nimic atat timp cat mai exista o primavara care vine sa se suprapuna peste toate toamnele din sufletul nostru,aducand cu ea bucuria implinirilor viitoare.

Jurnalul unei scriitoare-Inaltarea mea spre alte lumi...

Inca se mai zaresc pe asfaltul umed urmele tocurilor pecetluite sub caldura torida.Nu mai sunt de multa vreme copil,cel putin eu nu ma simt,fiindca mereu gandurile ma poarta intr-o alta lume,o lume a mea,dar tot imi place sa merg desculta prin ploaia calda,sa-mi las obrajii biciuiti de picaturile repezi.Ropotul lor imi strecoara in suflet un nemarginit sentiment de eliberare.Dispar dintr-o data suvoaie nesfarsite de oameni ce se scurg toropti de zapusala,spatiul pare ca se dilata,iar strazile se pierd in infinit...

Asta e vara...e pace,e vacanta...dar cum incepe scoala,vacarmul se intinde pana si peste mine si-mi alunga stingherul suflet gol dupa o vacanta singuratica si linstita.Cand nu ma preseaza timpul,ca acum de pilda,imi place sa merg spre casa pe jos.Strabat cu pasi domoli cartierul linistit de la marginea orasului si ma opresc iarasi,ca in alte multe dati,sa admir vitele cochete amplasate cu gust in spatiile inundate de verdeata.Am ramas din copilarie cu o preferinta deosebita pentru cainii inteligenti...imi plac foarte mult animalele...

Imi amintesc de ziua in care am fost inscrisa la scoala...Mi-ar fi greu sa reconstitui in cuvinte ce am simtit atunci.O lume de vis isi inchidea grabita portile in urma pasilor mei.Nu-mi venea nici sa rad,nici sa plang.Ma zbateam intre nostalgia unui ieri trait in libertate si curiozitatea unui maine de care nu-mi mai apartineam in intregime.Cu voia sau fara voia mea ma inaltasem spre un alt prag al vietii-un prag a carui semnificatie am constientizat-o aproape de valorile obiective.Pentru mine insami incetasem sa mai fiu un copil,chiar daca in ochii celor mari noua situatie nu schimba prea mult datele problemei.E ciudat,dar pentru mine prima zi de scoala si-a pastrat aerul sarbatoresc...

Mi-am facut si un prieten de atunci...copilarii,dar imi dau seama ca experientele noastre sufletesti au ceva in comun.Si eu am incercat,ca si el,o strangere de inima cand am ajuns in ciclul gimnazial.Mi se parea ca se prabusile ceva in sufletul meu de copil.Parca si ochii luminosi ai invatatoarei isi pierdusera stralucirea estompati de o lacrima,cel putin asa mi se parea mie atunci...

Learning love-partea a 2-a

Soarele se ridicase de mult pe cerul ca o petala de miozot.Somnul ai adanc,cufundat in tacere,s-a strapuns brusc ca o sageata a diminetii.Se ridica din pat.Era sambata dimineata-si ce rau ii parea ca doua zile avea sa stea singura acasa ,fara parintii care sunt plecati la munte in week-end,fara sora mai mica pe care o putea ajuta la teme(macar ceva sa-si gaseasca de lucru)si chiar fara iubitul ei...pentru ca sambata nu se face scoala...

Si-a pus repede cereale,s-a imbracat si s-a aranjat putin dupa care s-a hotarat sa plece la mall cu prietenele sale.A sunat-o mai intai pe Lilith care nu a putut sa mearga deoarece era plecata in week-end cu parintii ei,pentru ca nu a avut voie ca la 17 ani sa stea singura acasa,la fel a facut si Maya,dar in final Cathy si Nady au mers cu ea.Ajunse in mall,au pornit prin magazinele care erau aproape pline.Dupa vreo 3 ore de stat pe acolo,au hotarat sa mearga sa manance ceva la KFC,pentru ca era mai la indemana pentru trei prietene singure acasa,sa ia ceva poate la pachet.In final,cele trei au mancat acolo,ca sa mai traga de timp,cand,pe cine sa vada Cathy..."Nu cumva tipul ala se numeste Michel si este cel de la liceul nostru?Nu-i asa ca-i dragut?"

Alice,caci asa o chema pe fata,si-a ridicat capul din farfurie si l-a privit:da,chiar el era,iubitul ei...si statea impreuna cu John si Lewis,doi baieti foarte draguti.Cei trei s-au asezat la o masa,in timp ce Cathy si Nady au aflat uimite ca Michel este iubitul Aliciei si au ramas cu gura casca,trimitand-o sa se duca sa-l salute,dar ea era prea fericita ca sa se ridice de pe scaun-pur si simplu visa cu ochii deschisi.Ajunsa acasa,fara sa-l salute,isi daduse seama ca a facut o greseala ca nu s-a dus la el,si incerca sa-l sune si sa-i spuna ca-l iubeste enorm...

Incepu sa scrie in jurnal,si apoi se mai gandi o data sa-l sune.Nu stia ce sa faca.Era primul ei iubit si abia invatase si ea cate ceva despre dragoste,si se gandi ca nu ar strica un telefon din partea ei care s-ai aminteasca faptul ca il iubeste.Asta a si facut iar toata ziua s-a uitat la acelasi film:preferatul ei "If only"pe care l-a mai vazut de 10 ori dar acela era perfect...

Alice citea multe carti,mai ales romane de dragoste.Seara,si-a calcat pe suflet si l-a mai sunat o data si au vorbit o ora intreaga,dupa care lumina slaba s-a stins si orasul a ramas in bezna.Era 3 dimineata,iar fata nu putea sa doarma.Simtea cu adevarat ca baiatul a patit ceva...ca s-a intamplat ceva cu el si e grav.A incercat sa sune,dar el nu raspundea.II era din ce in ce mai frica.Se speria,dar parca undeva simtea ca nu are de ce,desi se speria.

Dimineata,pe la 7,dupa o noapte nedormita,l-a sunat.El din nou nu raspundea...La 8,l-a mai sunat de doua ori...a ora 9,dupa un apel la care el nu a raspuns,ea a primit un mesaj:"Iubito,iarta-ma ca nu ti-am raspuns...Probabil ti-a fost teama ca am patit ceva,ti-a fost frica.Iarta-ma,te rog...Uite,ca sa-mi cer iertare,uite-te la usa,e ceva pentru tine acolo:te rog nu privi prin usa,deschide-o mai intai:vreau sa fie o surpriza.Te iubesc enorm!!!"

Alicia a deschis usa putin sfioasa,cand.in pragul sau era chiar Michel.Avea in brate un catelus alb,cret si foarte mic.Era cainele pe care il vazuse in mall.El a urmarit-o ca sa-i cumpere ceva,ce-si dorea ea ,caci o iubea tare mult.Pe langa catel avea in brate vreo 20 de baloane in forma de inimioare,pe care i le daduse.Ea pregatise pranzul si mancara impreuna dupa care ei se plimbasera prin parc,mana-n mana pana pe la ora 18 cand parintii Aliciei trebuiau sa soseasca.El pleca,iar ea ii astepta entuziasmata,dar dornica sa mai ramana singura un week-end.

Learning love partea 1

Noaptea a cuprins in departari visele albastre.Luna si-a stins lumina argintie si e intuneric pe pamant.De la o fereastra,in noaptea neagra,porneste o raza de lumina aurie.S-a aprins pe jos un ecran de mobil,dupa o lampa cu lumina slaba.Era un mesaj:"Te iubesc...".
Fata,adormita,ridica mobilul de jos si citi.La inceput a vrut sa trimita inapoi un SMS,dar l-a lasat jos.Numarul abia il incarcase in telefon,dar stia bine cine-i trimisese-era cineva pe care si ea il iubea.Stinse lampa si lumina aurie din intuneric disparu.
Dimineata,fata se trezi brusc si mai citi odata SMS-ul din telefon,pe care hotari apoi sa-l pastreze.Se imbraca repede si puse pe umeri geanta cu jurnalul,cartile si caietele pentru scoala,si porni cu tenesii descheiati pe jos,spre liceu.Intra in clasa,se aseza in banca si deschise jurnalul,dar nu scrisese nimic in el,doar citi randuri anterioare...
A mai citit o data mesajul.Stia acum ce simte:a invatat sa-l iubeasca pe acel baiat pe care il intalnise...Trecu pe coridor,il vazu,si veneau din parti opuse,iar in dreptul lui fata il apuca de mana si il stranse tare.
Amandoi se gandeau in acel moment ca iubeau si ca au invatat sa iubeasca.Fata ii daduse raspunsul prin privirea zambitoare pe care i-o oferise.Raspunsul era un "da" sincer.Baiatul o intelese si-i zambi.Cand au plecat de la scoala,fata il vazu pe el si el pe ea.El,vesel,se duse la ea incet si o saruta pasional.Era primul lor sarut.Nici nu mai stiau unde s-au intalnit la cat erau de indragostiti...
A ajuns acasa si din nou se facu intuneric,si iar o lumina aurie,slaba,patrunse ca o sageata umbra intunericului amar.Iarasi telefonul suna si un alt SMS intra in telefon:"Te iubesc enorm...".Era de la el din nou.De data aceasta,SMS-ul fusese trimis inapoi din partea ai,cu multa dragoste...

Viata-privita de mine

Desigur,stim cu totii ca zilele se scurg repede,ca vantul si daca azi putem spune ca e duminica,maine,cu siguranta va fi luni.Si,din nou,saptamana reincepe cu aceleasi ore scurse mai greu sau mai usor,cu ora la o anumita materie care pare un an atunci cand stii ca te va asculta.

Sensibilitatea e putin spus in viata pentru ca exista si bucurii,si tristeti,si ganduri care trec si ele asa cum au venit:mai putin sau mai mult placute.Sunt ganduri in viata,care,puse in practica,esueaza datorita altora care se suprapun si noi,oamenii,ne gandim sa trecem mai departe si lasam in urma ce am avut in cap sa facem,negandindu-ne la o alta incercare.

Cum se poate numi aceea viata daca nu este traita asa cum ar trebui sa fie?De ce se intampla sa uitam de anumite bucurii ale vietii inlocuindu-le cu altele care nu sunt la fel de interesante,dar facem asta doar pentru ca e nou?

Oare se mai gandeste cineva la asta atunci cand trece peste un lucru vechi,care nu a fost prea reusit,la ceva nou care nu se stie daca va fi mai bun sau mai folositor.Chiar daca exista ceva mai nou care ,uneori,poate fi mai bun decat ce era inainte,unii oameni prefera sa ramana la obiceiurile vechi,pentru ca nu pot sa incerce ceva nou.

Obiceiurile zilnice,vechi,sunt mai palpitante decat ce e nou,dar,desigur,sunt lucruri noi care ajuta mult viata,zi cu zi,cum ar fi telefoul,desi nu face nimic altceva decat sa dea peste cap vorbirea directa,fata in fata,ca si messenger-ul.

Cum ar fi ca macar o zi din viata sa fie altfel folosita decat una obijnuita?Sa nu mai existe telefoane mobile,computere sau multe filme care sa ocupe din timp...Un film de prost gust care dureaza 3 ore=3 ore din viata irosite:).....

Ce-ar fi daca am trece la alte obiceiuri?La ceva nou,dar vechi...daca se poate spune si asa....e ceva nou pentru generatiile tinere,dar ceva vechi pentru cele in varsta.Cum ne-am simti?Oare,ar fi mai bine?Ar putea sa fie si asta ceva nou....