Metamorphosis

Schimbam vorbe cu sufletul din tine,

Mă roteam în jurul nebuniei noastre,

Copila de mine, copila de tine...

Frunze cădeau, cădeau între noi,

Eram atât de atentă la chipul tău,

Şi-atât de copilăroase eram amândouă,

Două trupuri scufundate în nelinişte,

Încât ne era frică să ne uităm la stele

Şi să aducem luna mai aproape cu telescopul...

Atât de copile eram...

Aşa te priveam de atent, încât,

Nu mai aveam timp să dau frâu adolescenţei din noi,

Clipele conteneau întorcându-se

Din stânga în dreapta, ca să mai lase o clipă loc

Picăturii de infantilitate cu care mai rămăsesem.

Frunze cădeau, cădeau între noi şuierând la poveşti,

Ore întregi ne plângeau peste obraji, căci începuseră

Nopţile să cânte la harfe mai lungi decât noi,

Şi ierburile prindeau glas, şi strigau,

Şi noi tăceam, tăceam, tăceam...şi începeam

Să nu mai credem în basme.

Ne legam la ochi, în ultimele speranţe răzvrătite,

Şi rezemam de ochii noştri razele de soare.

Frunze cădeau, cădeau între noi...unele roz, turcoaz,

Sunete scurte ţâşneau din tâmple, şi cunoşteam melancolia.

În umbre de întuneric, tăceam şi speram

Să se întoarcă iarăşi vara în gândurile noastre.

Nu mai agăţam nicio vocală de cer,

Nu mai speram în nicio coardă de chitară

Care să ne aducă, să ne aducă înapoi,

Vreun nor de primăvară...

Frunze cădeau, cădeau între noi îngălbenind de groază

Şi noi priveam neputincioase,

Şi zâmbeam. Abia înţelesesem cum se folosesc aripile,

Cum se foloseşte adolescenţa, cum se descifrează

Hieroglifele soarelui. Ne strângeam de mână

În prima sclipire a clipei adolescentine,

Am crescut!...

Şi-abia apoi a venit toamna...